Erau atâtea de zis şi atâtea de calculat, erau atâtea de confirmat, atâtea de analizat, erau atât de multe şi atât de bine ascunse în spatele nespuselor, îndărătul prea-mult şi prea des spusului, erau atâtea de multe încât nu exista nici cap şi nici coadă, nici prioritate şi nici sens, erau atât de multe încât nu exista nici direcţie si nici obsesie, nici spor şi nici îndemn, erau atât de multe şi atât de diverse încât am decis să aştept să mai treacă puţin. Am luat prânzul într-o conversaţie non-banală într-un fel de „tête à tête” neplanificat, mi-am băut delicat ceaiul dintr-un pahar de hârtie pe care l-am şifonat fără să vreau şi apoi am făcut lista celor de ne-făcut, de ne-apucat, de ne-analizat, de ne-confirmat, de terminat.
Fiind pe terminate, m-am decis să scriu și am uitat să mai plec. M-am agățat în cuiul ruginit înfipt deasupra tabloului vechi apoi m-am uitat acolo, lipită de secundarul înțepenit al timpului pierdut.
Treceau secundele ca nebunele. Încercam să le dau un număr dar nu reuşeam. Erau secunde cu măşti şi eu înghiţeam doar în sec şi o luam de la capăt. La un moment dat a început sa cânte cucul şi atunci mi-am amintit : eram într-un loc creat de o situaţie improvizată iscată din pura întâmplare a unei priviri lipite de un perete mov, proaspăt vopsit.
Erau atâtea de zis şi atâtea de calculat, erau atâtea de confirmat, atâtea de analizat, erau atât de multe şi atât de bine ascunse în spatele nespuselor încât uitasem, pur si simplu, de unde începuseră toatele. Mirosea a situaţie tăvălită prin infinitele căutări – îmi aminteam, căutam ceva, nu mai ştiam cu precizie ce, nu mai ştiam cu precizie nici cum, ştiam doar, cu foarte mare precizie, unde. Cuiul îmi era reperul şi peretele infinitul. Nu îndrăzneam să-mi ridic nasul să numar, priveam doar lumea cum se scurge printr-un geam rotund cu gratii fine.
Era vremea să plec.
Abisuri 