Acum nouăzeci de zile ne-am întâlnit. Măi, îmi zice, dacă nu vrei, nu e absolut necesar. Se foieste pe scaun când zice asta. Îmi mai torn niște cafea și-i zic că-i ok, trebuie să-mi dovedesc mie că pot. Tu știi cel mai bine, îmi zice. Dar, să știi că există și alte soluții. Se ridică și se duce la fereastră. Știu, îi spun, dar asta mi se pare cea mai simplă. Și cea mai rapidă. Înțelege. Zice că acum trebuie să plece. Îmi strânge mâna și-mi trage scaunul de sub picioare. N-am apucat să-i mulțumesc.
(504)
Abisuri 