Ceasul a rămas în urmă. Iar. Simt că tăcerile astea sunt un semn. De când mă știu sunt pe dos. Nu cred în discursuri motivaționale și în pozitiv. Tic tac. Ca să umplu spațiile, îmi imaginez ce e mai rău. Dintotdeauna așa am funcționat. Inversul? E perfect valabil, asta e chestia care mă enervează cel mai tare. Dovada clară că nu funcționez în parametrii normali. Nu când am nevoie să umplu spațiile. Mare parte din oameni se roagă roz. Sau albastru. Eu? Eu sunt mereu verde. În cel mai rău caz, sunt galben. Toamna? Toamna dau într-un galben aproape portocaliu. Acum e toamnă. Și, ce este cel mai important, este că nici măcar iarba nu e complet albastru. În accepțiunea acceptată de toți, verdele ar trebui să fie un semn bun. Galbenul ar trebui să nu fie așa de rău și Portocaliul să fie doar un semnal de alarmă. În realitate, îmi e frică de spatii. De pauze. Când am ajuns prima oară în turnul Eiffel, mi-a fost atât de frică să privesc lumea, încât am închis ochii și nu m-am desprins de pereți. În realitate nu am văzut lumea. Când am ajuns prima oară în Empire State Building mi-a fost atât de frică de tot restul, încât am închis ochii și m-am lipit de pereți. În realitate totul e roșu. N-am trăit niciodată atât cât trebuie, prezentul.
Abisuri 