În sens invers


Când am ajuns prima oară la Defense, în loc să ajung la Versailles, am ajuns la Gara Saint Lazare.

Încurcasem scările.

Cu timpul, am învățat să nu mai încurc scările.

Apoi am învățat să nu mai încurc ramele, să nu mai încurc direcțiile, să nu mai încurc oamenii, să mă trag mereu spre dreapta, și, cel mai important, am învățat să nu-mi mai fie frică de tunele. Dacă stau bine să mă gândesc, până să ajung în Paris, nu mi-a fost niciodată frică de tunele. Dar acolo, odată ce coboram scările rulante și ajungeam pe peron, mă urcam în RER-ul A, apoi RER-ul A pornea, cu o mică zmucitură, pe care, cu timpul, am învățat s-o evit și, după nici măcar două minute de când se pornea din statie, RER-ul A se oprea în tunel, acolo, sub nu stiu câte zeci de metri sub pământ.

Atunci se auzea o voce de bărbat care își cerea scuze pentru incident și ne informa că n-o să dureze mult. Uneori chiar nu dura mult, când nu se arunca nimeni în fata trenului sau când nu se strica vreun vagon, nu dura mult, dar se întâmpla destul de des să dureze mult și atunci realizam că trebuie să învăț să nu-mi mai fie frica de tunele și, pentru asta, îmi puneam căștile pe urechi, dădeam volumul la maxim și îmi imaginam că sunt altundeva, într-un câmp cu flori de toate culorile, sau pe o insulă, în mijlocul unui ocean, sau chiar ceva foarte banal îmi imaginam, ca să nu-mi mai fie frică de tunele îmi imaginam că iau toate scările rulante în sens invers și că, la capătul lor, respir.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.