Îi spun să se ducă la dracu’ cu toate prostiile din capul ei. Nu te mai suport, pricepi? Plânge. Toată aiureala asta cu psihologul tău mă obosește. De ce nu-ți dă naibii niște pastile, să terminăm odată pentru totdeauna. O să-i ceri, zici. Prea târziu, zic. Mă car, auzi? Nu aude. Trântesc ușa după mine, mă opresc la primul hotel. Camera pute, îmi aprind o țigară. Dau drumul la televizor. O femeie s-a aruncat de la etajul zece. Încep să plâng. Tremur. Urlu. Cineva bate în perete. În calorifer. În zadar. Nu-mi pasă.
Abisuri 
Dar, dacă nu-ti pasă, atunci de ce urli? In fine, nu că m-ar interesa. Interesant este că ti-a bătut cineva în zadar. In zadarul lui. Presupun. Nu în al tău. N-am zadar despre asta.
Primul hotel? Afrodita?
Nu-i pasa că bat ăia in calorifer
aaa… așa da, acuma înțeleg… era doar parțial detașat de realitate… !
Cel mai mult îmi place însă faptul ca d-voastră aveți cumva un acces intim la trăirile sale interioare, știind bine de ce-i pasă si de ce nu-i pasă. E cumva introspecție? 🙂
Nu, e scris în cadrul inițiativei de pe Facebook „Ficțiuni reale”. În cazul acestui text e chiar pura ficțiune