Jocul de-a unda

E periculos să nu-ți comunici unda.

Tu cu unda ta, până la capătul undei.

El, cu unda lui.

Două unde paralele și-n rest text amestecat între unde.

Într-un mijloc de text, începe să plouă.

Să tune și să fulgere.

Tu, cu unda ta, anuntai soare.

Schimbări frecvente de undă, el dă să plouă.

Lipsă de interferențe, zici că a fost nașpa.

Interferențe pur întâmplătoare, zice că n-a fost nașpa.

Te întrebi unde greșești.

Să scrii cu litere mari ?

Continui pe unda ta, întrebi de ce atâta spațiu.

Continuă pe unda lui, îți răspunde de trenuri.

Un(d)ele vin, altele pleacă.

Concluziii vraiște.

Întrebi de brutal în litere mari.

Răspunde de instinct în litere mici.

Întrebi instinctiv dacă ar, răspunde cam brutal că ar poate.

De la verde citire

Unele zile
Au prea puțin verde
Atât de puțin
Încât par hăuri.
Unele hăuri
Au prea puțin negru
Atât de puțin
Încât par spații.
Unele spații
Au prea puțin alb
Atât de puțin
Încât par puncte.
Unele puncte
De la atâta culoare,
Au explodat
Și au creat haosul
Și de la atâta haos
Au apărut zilele
Și de la atâtea zile
Au fost create hăurile
Și de la atâtea hăuri
S-au inventat spațiile
Și de la atâtea spații
A fost necesar punctul.

Marea aceea fără nume

Deasupra mării erau norii aceia grași și albi și deasupra norilor eram eu. Făceam cercuri-cercuri și la fiecare sfârșit de cerc vedeam luna. Era o luna aproape plină. Aproape albă. Aproape de nori. Îmi lipisem nasul de geamul acela apoape curat și priveam marea. Nu știu ce mare era, profesoară de geografie fusese prea indulgentă. Băteam țărmul cu privirea și încercam să-mi imaginez oamenii.

Continuă lectura

5 euros

 

Băteam metrourile pariziene în fiecare dimineață, le băteam gri și fix și trist și nici nu îmi mai dădeam seama că le bat, de la un punct încolo griul domină și te lași dominat de gri până într-o bună dimineață ploioasă de toamnă când da acela muzicianul peste tine și te stoarce, adică îi da cu acordeonul și cu chitara într-o limbă cu accent atât de cunoscut că-ți vine să-l iei în brațe și să-l întrebi de ce naiba nu-și vede de casa lui frumoasă de la țara, din satul acela frumos de la poalele muntelui, de ce mama lui de muzician nu-și vede el de curtea lui lăsată baltă, măncată acum de buruieni, de ce preferă el să strice griul dimineților devreme în metrouri tapisate cu tot felul de stări, chipuri goale și bare reci ? De ce ?

 

Când a terminat de cântat i-am dat 5 euros și mi-am întors capul să nu vadă că plâng.

Vreau să urăsc !

Vreau să urăsc ! Să urăsc până la vârful degetelor, să mă doară de atâta ură şi să cadă unghia cu ură cu tot. Să mă doară până în carne şi să mă scufund în durere până mâine. Până poimâine. Până la următoarea unghie să mă scufund până nu mai pot şi să uit că n-am mai urât până atunci.

Continuă lectura

Miroase a iarnă și-mi vine să ning

Îmi vreau sarcasmul înapoi ! Să dau cu rozul de pământ până devine negrul și cu negrul să mă înfășor până îmi trece rozul. Îmi lipsesc momentele acelea de răzbunare născută din prea multă acumulare. Diminețile gri scufundate în cești negre cu ceai verde. Motto-urile acelea care trasează direcția gândurilor sub nori grei și gri și macarale bej care construiau blocuri gri sub un cer și mai gri.

Continuă lectura

Și tot așa

Există minți trotinete, mințile acelea ce-și străbat singure gândurile , în buclă, până când pista devine cerc și trotineta iese din cerc și face alt cerc și străbate alte gânduri, tot în cerc și bucla se repetă la infinit și degeaba există glasuri care avertizează “lasă bucla și cercul și trăiește clipa” că mințile acelea trotinete nu lasă nici bucla și nici pista și nici cercul că așa sunt mințile acelea trotinete, atașate de toți și de toate, și tot așa.