Din pod

De înghițit, cu greu l-au înghițit. Avea capul mare și era încălțat.

Și totuși el fusese cuminte și-și ascultase părinții. Citise chiar și o carte și nu refuzase legumele din ciorbă. Se spalase și pe dinți și nu se mai tăvălise pe jos de fiecare dată când nu-i convenea câte ceva.

În ciuda tuturor eforturile lui, mascații din pod au dat buzna la el în cameră, l-au trezit din somn, el a început să plângă, să dea din mâini, să urle, să ceară iertate.

N-a servit la nimic. Până la urmă l-au luat și l-au mâncat.

Vin mascații!

Venim. Dar venim doar dacă ne promiți că nu te obosești cu pregătirile.

Ca să scape de gura lor, le spune că nu se va obosi cu nimic. În gând însă, începe deja să facă lista de bucate. Da, va face sigur ciorbă de fasole cu tarhon și cu afumatura și salată de boeuf. Salata boeuf e preferata lor. Când erau mici mâncau până li se făcea rău. Își șterge o lacrimă și-și drege vocea. Să veniți pe lumină, mamă, să nu vă prindă noaptea pe drum. Și să vă mascați bine. Să nu care cumva.

AI

Motorul de recomandări construit pe baza algoritmilor de inteligență artificială este de părere că trebuie să vizionez un film în care ea este îndrăgostită de el, lui i se flutura, zboară din floare în floare, în timp ce ea își roade unghiile gândindu-se unde o fi greșit, să fi răspuns aiurea la întrebări, să dea dracul dacă pricepe algoritmul, în vecii vecilor nu va înțelege plăcerea perversă a unora de a crea mașini după chipul și asemănănarea unei inteligențe imposibil de reprodus.

Apoi iau o carte și citesc.

În vecii vecilor

Păhărelele de țuică nu țineau niciodată mai mult de 3 luni. Le cumpăram câte 12 și le așezam în dulapul de deasupra mesei la care bunicul mănânca.

Bunicul era un om masiv, cu o mustață groasă pe care și-o pieptăna în fiecare dimineață.

Îi plăcea să bea și, când se îmbăta, bătea cu pumnul în masă până i se aducea un un păhărel cu țuică.

Acum, de-a pururea, și-n vecii vecilor, spunea și apoi spărgea păhărelul de mozaicul alb cu negru. Eu maturam cioburile, el își mai turna un păhărel.

Adminteri, ne iubea.

De sus

In vecii vecilor n-o să ajungi să te ridici la nivelul pretențiilor și, mai ales, al nazuintelor mele. Pentru că eu sunt cu cel puțin trei etaje mai sus decât tine. De acolo, de sus, îți dau clasă. Tu ești doar un muc de țigară stins și strivit iar eu sunt mult, mult deasupra ta. Ai putea să mă percepi în fel și chip. De exemplu, ca pe o talpă groasă de bocanc de care tu te-ai lipit. Sau ca pe bolovanul care te-a strivit. Oricum m-ai percepe, realitatea este că dansezi mereu precum îți cânt.

Semnat AD. MIN

Parcare pe gratis

Uneori se aud versuri, alteori doar niște șoapte. Ei nu pot să doarmă. Au făcut reclamație.
El a avut o viață frumoasă dar a murit tânăr. Atac cerebral. Gândea încontinuu, ziua inventa formule, noaptea scria poezii. L-au îngropat în cimitirul de la marginea orașului. În cinci sute de ani, orașul a crescut.
Pe locul vechiului cimitir s-a construit un ansamblu rezidențial.
Cinci blocuri de cate cinci etaje. Loc de parcare inclus în preț.

Au făcut reclamație după reclamație. Primăria nu răspunde. Dosarul e complicat.

Parcarea

Făt Frumos creștea într-o zi câți alții în zece și dormea într-o noapte cât alții într-o sută.
Într-o zi a plecat să descopere lumea. A mers zece zile și zece nopți apoi a căzut obosit. Mancase puțin în ultima vreme, hainele îi miroseau a transpirație și bălegar, calul nu mai putea nici el, cărarea ba urca, ba cobora, până la intrarea în oraș mai era cale lungă, și-a urmat instinctul și s-a oprit, a legat calul de un copac și a adormit. Vreo cinci ore, nu mai mult. Când s-a trezit, calul nu mai era.

Parcare

Timp de 499 de ani nu s-a întâmplat nimic. Apoi, deodată, într-o zi, am întâlnit-o într-o parcare gratuită. Stătea așezată pe un trotuar și mânca o înghețată mare, de vanilie. M-am așezat lângă ea și am întrebat-o dacă-i place Murakami. A tresărit, a fost cât pe ce să scape înghețata. N-a scăpat-o. M-a privit câteva secunde și apoi s-a șters cu mâneca la gură. Apoi s-a ridicat de pe trotuar și m-a luat de mână. Am trăit fericiți până la adânci bătrânețe. Îi plăcea și ei Murakami.

Tatuaj (3)

Credeau că sunt unici. Doar asta îi făcea fericiți. Îmi vine și azi să râd. O turmă de elefanți, asta erau.
Era mereu coadă la cabinet. Le dădeam bonuri de ordine și îi tatuam în ordinea numerelor de pe bon. Unii sufereau din dragoste, le desenam o inimă, alții căutau aventura, lor le rezervam un cap de tigru. Cei mai mulți însă, nu știau ce vor. Ăștia mă enervau cel mai tare. Urmăreau doar trendul. Ca să nu pierd timpul cu ei, îi tatuam pe toți la fel. Un elefant cât le era spatele de mare.

Tatuajul (2)

Numărul 256 a murit. La înmormântare au venit doar doi oameni, foarte bătrâni.

Înainte să moară, când se schimba vreme îl dureau oasele. Articulațiile genunchilor, încheieturile mâinilor și umărul drept. Ca să-i treacă, lua câte un algocalmin și topea câteva pahare cu țuică de prune. Îl mai lăsau articulațiile și încheieturile. Doar umărul nu voia nicicum să-l lase. Cu cât treceau anii cu atât numărul de pe umăr devenea mai mare. Până când, într-o zi, la înmormântare au venit doar doi oameni, foarte bătrâni. Numerele 257 și 258.