Bilete de hârtie

Literatura ca utopie

Aveam, atunci, demult, o pungă de plastic plină cu biletele de hârtie pe care ni le aruncam intre două întoarceri ale profesorilor. Uneori nu ne ieșea și atunci, spasite, ne recunoașteam vina zdrobind cu privirea linoleumul bej. Niciodată nu s-a întâmplat să existe curiozitatea vreunui profesor de a știi ce anume ne ocupa într-atât de tare spiritul, încât să decidem să lăsăm pe planul doi tabla, creta, textul sau formula.

Vezi articolul original 212 cuvinte mai mult

Reclame

Lasonil

Literatura ca utopie

Femeia avea un nas lung, niște sprâncene groase, mâzgălite la întâmplare cu un creion ales din greșeală și lăsa în urma ei un miros fin, dulce- amărui, de Lasonil. Inițial aroma mi se păruse cunoscută dar nu reușisem să-i dau un nume decât după vreo douăzeci de minute în care încercasem în van să îmi amintesc ce anume din consistența atât de familiară îmi crea sentimentul întoarcerii într-un trecut din care, cu disperarea omului care înaintează în vârstă, încercam să mă scufund din ce în ce mai des.

Vezi articolul original 349 de cuvinte mai mult

O săptămâna fără un pic

Au existat multe momente frumoase care n-ar fi meritat să fie uitate. În vara în care a murit prințesa Diana, m-am hotărât să plec în lume. A fost pasul care a decis totul. Pasul care a schimbat direcția și a creat nenumărate perspective. Apoi totul a luat-o razna.  Oameni, obiceiuri, nuanțe, întâmplări. Nimic nu a mai fost cum știam eu și, încet, încet, am devenit puțin alta.

Acum trei ani și un pic am decis să mă întorc într-o țară din care toți doreau să plece.  M-am întors și am scris o carte. Cartea continuei întoarceri.  O perspectivă, câteva metafore, o parábolă, 2 personaje și multe întâmplări din care am învățat câte ceva. În rest, trenuri, gări, experiențe și multe întâlniri neașteptate. Cam la asta s-ar rezuma totul.  erspectiva îndepărtării prin prisma continuei întoarcerii. Sau invers, ce mai contează?

Ceea ce contează cu adevărat este tot ceea ce am învățat trăind între două lumi și un infinit de posibilități.

Intriga ? Aici ezit. Să fie vorba în primul și în primul rând despre superficialitatea lumii în care trăim ? Poate. În linii mari și printre rânduri. Să fie vorba, mai degrabă, de o viață analizată prin prisma anilor care au trecut ? Posibil adevărat dar nu e totul.  Sau, să fie, pur și simplu, doar o parabolă a continuei întoarceri ? Cu siguranță dar nu complet.  În rest, doar eu și sentimentul că nimic nu e pierdut.

Cam asta ar fi.

Dacă doriți să susțineți publicarea cărții „O săptămâna fără un pic”, găsiți detalii AICI.

 

 

 

 

Musca

Literatura ca utopie

Plouă strâmb printre pietre deformate de timp. Sunt un spațiu gol, la marginea mării. Mi-au murit visele într-o dimineață cetoasa de mai în timp ce priveam pe o fereastra murdara valurile. Mirosea a sare plaja și scoicile scoteau un zgomot surd. Lângă un tufiș apărut de undeva, de foarte departe, un motan fără nume strivea cu privirea o muscă beată. Ghiceam încăpățânarea pisicii în spatele pupilelor dilatate și compătimeam sincer cu musca. Bazaia amețita și cauta cu privirea încetosata marea. Încă mai aveam suflet privind musca. Încă mai simțeam lăcomia din ochii pisicii compatimind cu musca și căutând marea odată cu musca. Apoi se sfârșise brusc totul, infinit de departe. La zece și ceva auzisem, pentru prima data, vuietul. Scormonea adânc după amintiri profunde și trecea mai departe, omorând vise. Era de-un bej absolut, amesteca scoici într-un zgomot surd, fără definiție și calcă totul în picioare. Valuri fără spumă maturau…

Vezi articolul original 44 de cuvinte mai mult

Mă descurcasem și fără!

Literatura ca utopie

Stăteam ascuns după colțul mâncat al casei și număram în gând secundele. La o sută și ceva, realizasem că număram degeaba: ceea ce trebuia să se întâmple, se va întâmpla. Dincolo de strada pavata cu pietre mov, iregulate, în spatele unui tufiș cu flori mici, albe și rău mirositoare, stătea la pândă o pisică. O priveam din spatele lentilelor groase, 4,5, heliomate, și încercam să-mi dau seama unde greșisem.

Vezi articolul original 514 cuvinte mai mult

Vuietul

Literatura ca utopie

În acel moment precis mi-am spus c-o să termin cu visarea. Stăteam pe o bancă improvizată și vanam nori. Era un cer străveziu și dădea să plouă. În satul de la malul mării se luase curentul și, odată cu electricitatea, se oprise și apa. Era cald și mirosea a baltă amestecată cu fier. Un miros amar și niște pete ruginii amestecate cu un nisip de o culoare nedefinita îmi umpleau orizontul. Nisipul nu era fin și prin el crescusera niște plante cu țepi în care, în încercarea disperata de a ajunge mai repede mai aproape de mare, mă intepasem de două ori. Înjurasem discret cu limba lipită de dinții din față și-mi continuasem încăpățânata drumul până la banca din fața mării. Cu mâinile lipite de lemnul scorojit al băncii, privisem îndelung marea și-mi jurasem solemn c-o să termin cu visarea. Inutil și complicat de pus în practică. Apoi se luase…

Vezi articolul original 107 cuvinte mai mult