Mucuri

Ajung în stație la fără cinci. Ratez autobuzul, mă sprijin de un stâlp. Stația e goală, banca de plastic e crăpata, pe jos, de jur- împrejurul pungii de gunoi transparente, numai mucuri. Mucuri subțiri cu pete de ruj, mucuri groase, fumate până la capăt, mucuri stinse prematur, mucuri muscate, mucuri de toate felurile.

„Niște nesimțiti” îmi spun.

Apare un tip de nicăieri și mă întreabă cât e ceasul. Revin dintre mucuri și tresar. „Nu știu cât e ceasul” îi răspund apoi privesc din nou mucurile. Vreo cinci, aruncate lângă peretele de plexiglas, par mai vechi decât celalalte. Îmi imaginez scena: un bărbat, la vreo patruzeci de ani, puțin cherchelit, nu foarte cherchelit, o petrecere între colegi, câteva beri, câteva bancuri porcoase, două pahare de vin și „ea”. Ea nu l-a băgat în seamă toată seara, cu toate că el a făcut tot posibilul să iasă în evidență. La unu fără zece, gazda a început să caste. Ostentativ sau nu, ceilalți au înțeles. Ea a chemat un taxi, el s-a decis să ia autobuzul de noapte. Când a ajuns în stație a citit orarul și s-a bucurat că mai avea doar douăzeci de minute de așteptat. Ca să treacă timpul mai ușor, și-a aprins o țigară. Fără să vrea, au început să -i treacă întrebări prin cap. Prin creier. Prin minte. În fine, nu era o persoană foarte culta, dar totuși… Unde dracu’ o fi greșit? De ce era mereu transparent pentru „ele”? Habar nu avea, femeile fuseseră dintotdeauna complicate. Și-a mai aprins o țigară și apoi încă una. La și douăzeci și șapte și-a dat seama că e sâmbătă seara. „La dracu cu orarul de weekend” și-a spus și a scuipat pe lângă punga de gunoi. Apoi și-a mai aprins o țigară și a luat-o ușor spre casă.

„Da, sigur așa a fost” îmi spun. Apoi ridic capul și dau nas în nas cu tipul din stație. Mă întreabă dacă autobuzul numărul patru a trecut. El are chef de conversație, eu n-am, îi răspund sec și mă întorc la mucuri. De plictiseală încep să le număr. Sunt cel puțin cincizeci, dacă nu mai multe. Nu ajung să le număr pe toate, la și zece vine autobuzul. Înainte să urc, sting țigara, arunc mucul dar ratez punga de gunoi.

În stația goală sunt acum cel puțin cincizeci și unul de mucuri și – un tip.

A naibii nesimțita!

Șezlonguri

Unu : Domnul „așezat cat e de lung” privea marea. Era anotimpul valurilor. Habar nu avea de ce îl chema așa. Până ieri, se numise altfel. În definitiv avea dungi și prestanta dar unora li să nazarisera să-l numească aiurea. Își iubea obârșia și, tocmai de aceea, se hotărâse să facă ceva. Își schimbase numele.

Două : Locuia într-un apartament cu două camere, într-un bloc construit pe vremea comunismului. De pe balcon nu vedea decât alte blocuri. În fiecare seară se așeza în sezlongul vechi își imagina că este la mare. Când pânza veche a șezlongului a cedat, s-a apucat de băutură. Apoi s-a dus.

Șezlongul

Primul șezlong adevărat l-a văzut la treizeci de ani. Mai văzuse scaune în filme dar ăsta nu semăna cu niciunul altul. Stătea întins la soare, verde aprins, și privea marea. A fost dragoste la prima vedere. De atunci nu s-au mai despărțit. Azi plaja e plina de șezlonguri mici, verzi, cu fața la mare.

Plete (2)

Când era mic, i se spunea pletea cel voinic. Avea părul lung și creț și bunica îi făcea codite. La zece ani s-a tuns scurt, la optsprezece ani și -a lăsat mustață iar la douăzeci și doi de ani purta plete. Da, fusese un bărbat frumos. Au mai ciocnit un pahar în cinstea lui, apoi i-au aranjat peruca si au închis cosciugul. Boala îl mancase până la ultimul fir

Plete (1)

Pentru ea, el era un epsilon neglijabil. Pentru el însă, fusese dragoste la prima vedere. De când o întâlnise, nu se mai putuse dezlipi de ea. Pentru că ea avea niște ochi verzi, niște buze moi, un ten neted ca-n palmă, și, mai ales, niște plete lungi, blonde, încântătoare. Era un păduche fericit.

Tunelul

Am luat un creion la întâmplare și am desenat un cerc. S-a nimerit să fie un creion rosu, cu vârful bine ascuțit, care lăsa în urma lui forme ciudate.

La început nu recunoscusem cercul. Semăna a gură de tunel. Apoi am încercat să-mi aduc aminte. Mai văzusem undeva o formă asemănătoare. Era undeva prin anii cincizeci când bunica nici nu se gândea să-și construiască o casă.

Pe vremea aceea locuia și ea pe unde apuca. Uneori găsea cate un tunel săpat prin deal și se adăpostea acolo. Nu-l cunoscuse încă pe bunicul și lucra la țesătoria de la marginea orașului, dormea în tunelul care străpungea dealul și mânca pe apucate. Uneori chiar uita să mănânce. Se obișnuise să nu mănânce de pe vremea când era fata în casă la București. Ai ei o vândusera pe câteva monezi și o lăsasera acolo, într-un cartier de la marginea orașului.

La București casa era mare și bunica era un om bun la toate. Când nu mai putea, săpa o groapă pe sub poartă și fugea la bal. Mereu se nimerea să fie aleasă regina balului și tot cartierul știa. Stăpânul, un fel de unchi foarte de departe, strâmba din nas când afla. Apoi o pedepsea.

În acel moment a trebuit să iau un alt creion și să mai desenez un cerc. De data asta era un creion cu vârful verde care lăsa în urma lui forme și mai ciudate. Ultima formă semăna cu un drum. Drumul ducea la tunel și nu era încă asfaltat. L-au asfaltat mult mai târziu, după Revoluție. Nu era un drum important, în anii cincizeci puțină lume știa de existența lui. De tunel mulți nici nu auziseră iar de bunica știam doar eu.

Când le povestisem și celorlalți despre bunica îi bufnise pe toți râsul. Dar nu-i bagasem în seamă și continuasem să desenez cercuri cu creioane colorate. În definitiv, în afară de mine, nimeni nu mai știa să inventeze tunele.

Tot restul e adevărat.

Apus

– Sunt atât de bătrână că nici nu-mi amintesc

– Ce să-ți amintești?
Înghite și strânge din pleoape. Apoi spune

– Cum era lumea pe vremea mea

-De ce ar fi atât de diferită de lumea de azi?
Nu răspunde. Se frânge de spate și se ridică greu. Apoi o ia încetișor de-a lungul plajei. Valuri mici cu vârfuri albe i se zdrobesc în degetele butucanoase. Nu merge mult și se oprește, apoi se întoarce cu fața la mare. A uitat întrebarea dar nu-i pasă. Importantă este clipa.

Departe, în larg, se lasă întunericul.