În parcare

Multă vreme nu s-a auzit nimic. Apoi a apărut un nas mic. Mi se părea cunoscut dar n-am spus nimic. Apoi au început să crească amintirile. Una câte una i-au dat o formă. Priveam de la etajul șapte și parcarea mi se părea mică. Și nasul și amintirile păreau mici de etajul șapte. Când au început să i se îngroașe gândurile, a devenit serios. De frică am luat liftul și am coborât la parter. Nu era nimeni în parcare. Dintr-o baltă mă privea o mustață. Am răsuflat ușurata. Nu eram eu.

Yammi

Până la urmă m-a mâncat. Dar asta a fost după. Știam că-i ceva putred la mijloc. Stăteam ore în sir și priveam curtea de pe fereastra din camera mare. Acolo, pe masa de nuc masiv, stătusera toți : bunica, bunicul, mama, unchiul. Până să se termine setul de lumânări cumpărate en gros, li se izbăvisera tuturor sufletele. Cel puțin așa zicea lumea. După trei nopți, ajungeam mereu să -i cred pe cuvânt. Ce idioata. Zece ani mai târziu nu m-au mai găsit. În urma mea au găsit doar două urme, cu trei numere mai mari.

Am rămas încuiați aici peste noapte

Mă uit la tine, plângi, o lacrimă evadează, a doua lacrimă evadează, le ștergi cu dosul palmei și oftezi, aici ar fi trebuit să intervin eu, să te iau în brațe, să îți spun cât de mult de iubesc, să jur pe ce am mai scump că nu e minciună, să mă strâmb un pic, să te fac să râzi, să uiți de lacrimi, să te iau în brațe și să te învârt, apoi să-ți promit că totul va fi bine, că ne va găsi cineva, iar tu să-ți puicapul pe umărul meu și să adormi. În realitate, e deja dimineață și încă n-am îndrăznit.

Sunt încuiat rău.

Niște încuiați

Locul ăsta miroase a veceu public, îmi spune. Nu-mi vine să-i răspund, i-aș da dreptate. De deasupra se aud pași, hohote de râs, cineva scapă o farfurie pe gresie, înjură de mamă, gresia mătii, farfuria n-are nici pe naiba, îmi vine să râd, nu înțeleg nici eu cum pot râde în cele mai critice momente, s-a trântit ușa și am rămas blocați, ăsta da moment critic, el se tine de nas, chiar miroase a veceu, data viitoare să sufli în varză îi spun și mușc dintr-un castravete murat. Poate ne-o găsi cineva.

Sunt…

… sunt un nimeni. Nimeni nu mă salută, nimeni nu mă respectă, nimeni nu-și mai aduce aminte de mine, nimeni n-ar băga mâna în foc că sunt eu, nimeni nu știe unde am dispărut, ce s-a ales de viața mea, nimeni nu mă sună, nimeni nu-mi scrie, nimeni nu vrea să recunoască că și azi ar fi murit de foame și de frig dacă nu i-aș fi împușcat eu atunci când nimeni nu îndrăznea să tragă. Eu am tras primul. Al optulea din stânga sus. Aveam niște șosete roșii dar nimeni n-a observat. Important era că vor veni americanii.

Știi doar…

… sunt nebun după tine. După ochii tăi de felina, după felul în care te miști. A fost dragoste la prima vedere, știi doar, ți-am mai spus-o. Știu că pentru tine sunt un oarecare, la fel cu toți ceilalți. Știu ai dezvoltat capacitatea de a rămâne imuna la toate, la fițe, la pretenții, la șosete nespălate și la parfumuri fine amestecate cu jeg. Știu toate acestea și, de aceea, te respect. Ca să nu mă crezi un terchea berchea ca toți ceilalți, îți promit că te voi cumpăra în rate, lamborghina mea.

Salut toată lumea, mă numesc Johnny și sunt

Sunt la a treisprezecea tinerețe, îmi place peștele crud, îmi plac tipele cu ochii mari, pupile negre, haine de blană, cu pete. Sunt un pic arogant, un pic mustacios, un pic prea bătrân pentru câte mi se întâmplă. Cine mă vede, zice că am prins Revoluția, în definitiv să creadă ce vor, sunt de acord cu cei care spun că se vorbește prea mult despre cum a fost înainte, despre cozile la portocale știu doar din auzite. Sunt un afemeiat, sunt un alintat.

Am o superputere și știu s-o folosesc

Ard dorințe. Ard până la capăt. Ard până devin scrum. Până îi fac scrum. Pe toți. Unul câte unul, toți devin încet amintire. Au fost. Asta mi-am dorit dintotdeauna. Să-i termin pe toți. Când îi privesc cum se termină, ard de bucurie. Ard de nerăbdare. Mă opresc la timp și aprind un chibrit, o țigară, o flacăra, un buștean, niște cărbuni, îi ard pe toți la foc mic, să se termine încet, închid ochii să nu le văd privirea, îmi astup urechile, să nu le aud lacrimile, gândacii naibii.

Super putere

Pe vremea aceea aveam pivnița plină de borcane. O dată pe lună, le strângeam pe toate și le duceam la centrul de colectare.

Pe ei nu-mi plăcea să-i privesc. Le simțeam suferința și fără să mă uit la ei. Simțeam cum li se scurgea energia, simțeam cum mă priveau istoviti de viață, rupți de flori, de aer, de semenii lor. Simțeam toate acestea, de aceea nu puteam să-i privesc. Ridicam doar borcanul cu ochii închiși și îi lăsam să zboare. După Revoluție centrele de colectare au dispărut dar ei au continuat să zboare.

Puterea seducției

Era undeva prin 1989, încă nu mă machiam.

El era un puști timid, cu pistrui. Când mă întâlnise prima dată se uitatase mult timp la mine, fix, nemișcat, avea nasul roșu și îi curgeau mucii, m-am făcut că nu observ, culegeam frunze de sub zăpadă și aveam mâinile degerate, nu-mi plăcea iarna dar îmi plăcea să fiu privită, ca să lungesc senzația, mă făcea, de fiecare dată, că nu îmi pasă, că ignor totul, în acel moment făceam la fel, lui îi curgeau mucii privindu-ma, mie mi se rupea..

Nici până azi nu m-a uitat.