Stâlpul fără rost

Literatura ca utopie

(continuarea de aici )

Prima mea dragoste mare, enormă, imposibil de redat complet în cuvinte dar complet inocentă, a izbucnit pe un peron aproape pustiu, într-o iarnă lungă și rece. Erau restricții la gaz pe vremea aceea “începând cu orele de și depășind mereu miezul noptii” și ne încălzeam cu ideea că totul se va termina odată și odată, atunci când ne vom aștepta mai puțin.

Erau, pe atunci, mulți care adoptau o filozofie de viață mult mai optimistă prin care răzbătea resemnarea în fața sorții. „În definitiv” – spunea teoría optimistă – „fiecăruia îi era dat să ducă atât cât putea duce„. Eu încă mai puteam duce. Eram încă tânără și încă puteam să aștept.

Vezi articolul original 291 de cuvinte mai mult

Reclame

Până peste poate

Literatura ca utopie

De-ar fi fost vreodată să îmi pot alege ziua în care aș fi vrut să mă nasc, aș fi ales, fără doar și poate, să mă nasc într-o zi de joi. Dar n-a fost să fie așa, drept pentru care m-am născut într-o marți, pe la două și ceva. Era o ceată ceață groasă în ziua aceea  și timpul părea să se fi scurs déjà cu toate orele rămase cu tot. Undeva, nu departe de locul din care privisem pentru prima oară cerul, un câine lătra fuios la un gard roșu ros de vreme și, dintr-o curte vecină, un cocoș buimac de atâta gri, se certa pe limba lui, cu o ceată de porumbei aterizați din greșeală și ei tot pe acolo. De restul nu-mi amintesc cu precizie. Ceea ce știu însă cu precizie însă este că mi se spune Sara, că, dintr-un motiv sau altul, îmi plac la nebunie…

Vezi articolul original 366 de cuvinte mai mult

Amestec

Literatura ca utopie

Te sorb printre cuvinte și adaug puțin lapte. Mă întrebi ce vreau și-ți răspund amestecând sentimente cu o linguriță mică. Adaug puțin zahăr și gust. Gustul meu pe degetele tale. Îmi place să știu că sunt atâta vreme cât exista posibilitatea degetelor. Sorb și râd. Viața are un gust amar și refuz să  cred că -i din vina cafelei. Sunt pe punctul de a dispărea și te rog să nu dispar. Mă agăț de linguriță și fac cercuri mici și dese. Amețesc la un moment dat dar îmi trece. Îmi aduc aminte de un anume cuvânt și rad. Nu orice deget produce orgasm. Sorb și analizez situații la rece. Nu-mi vine să plâng și -mi pare bine. Dau vina pe cafea, te sorb printre cuvinte și adaug puțin zahar. În definitiv orice metaforă e bună în astfel de situații.

Flash 24 „Cafea cu lapte” by @abisurile

Vezi articolul original

Un milimetru

assorted tape measures

@ patricia serna

Am învățat să-ți recunosc toate spațiile. Tot albul acela absolut pe care îl așterni între două anotimpuri inventate. Ningi alb peste zile gri și nimic nu se schimbă perioade lungi de timp. Distanța este un timp relativ între două puncte aleatoare și eu mă nimeresc să fiu mereu decalata de 1 milimetru. Tu numești asta nebunie, eu nu îndrăznesc nici acum să îi dau un nume. Ceea ce contează este că există și mă definește intrisec. Oriunde aș fi și oriunde aș încerca să dispar, milimetrul acela există și salvează.

Asta sunt, mereu la o distanță infinită între mine și tot restul.

Roman

O nenorocită de situație

black metal train railways

@ Catarina Carvalho

Gara mirosea a acru și peronul 14 se dezintegra văzând cu ochii. Undeva, între două șine, un șobolan gri și bătrân traversa molcom printre pietre sfărâmate de timp. Langă mine o „pisi” vopsită în bej urla ca din gură de șarpe la vederea lui. Un puști de 8 ani, agățat cu forța de mânerul de piele al valizei scumpe, se bucura profund și sincer copilăresc la vederea șobolanului iar eu, undeva la mijlocul distanței, mușcam dintr-un hamburger ieftin cumpărat în ultimul moment.

Continuă să citești O nenorocită de situație

Verde

Literatura ca utopie

Într-un singur cuvânt sunt verde. Dau în frunză și simt flori. Lumea mea este un amestec ciudat în nuanțe imposibil de definit. Dimineți gri pictează pe pereți mov sentimente în devenire. Imaginez și casc. Nu se va petrece nimic roz și, pentru că știu adevărul implicit, îmi fac o cafea neagră și încep o zi la fel de bej ca toate altele. Intre mine și lume, stropi indeciși își cauta calea. Calea lor mai lasă loc imaginației, a mea așteaptă, ca în fiecare dimineață, la semafoare. Verdele durează atât de puțin încât mă molipsesc pe zi ce trece. Devine obsesie și, obosită de atâtea semafoare, recunosc.Într-un singur cuvânt sunt verde. Dau în frunză și simt flori…

flash 24 „Culoarea din noi” by Abisurile.com 

Vezi articolul original

Râd amar și nori grei se descărcă gri

woman back flipping in the garden

@ Ashley Bean

Citesc, dar râd amar și nori grei se descărcă gri într-un mix ciudat de viață amestecată cu iluzii. În definitiv, suntem ceea ce ne imaginăm și, ca să evadăm, ne imaginăm multe. Uităm de granițe, uităm de logică, uităm de toate. Inventăm situații lamentabile și apoi ne plângem de milă. Craii de pe Facebook ne devin bucățele de realitate și realitatea aceasta amestecată ne ucide cu zile. Totul acesta fabricat de minți în căutarea fericirii absolute începe să pută. Și pute și tot pute până la un punct în care diferența dintre ce este și ce ar fi putut să fie devine parte dintr-un cotidian tumultuos. Dispar granițele dintre lumi și virtualul devine prelungire. Citesc despre prelungiri diverse și variate. Oameni, odată reali, au devenit proiecții și fantasmele au pus stăpânire peste capacitatea lor de a discerne linia aceea fină călcată în picioare.

Bătătoresc apăsat și strigă „răzbunare”. Realul dezamăgește monoton de des și totul pare posibil dincolo de graniță. Dincolo de graniță sunt însă ei, voi, în prelungirea lor. Nu există crai perfect și nici situație perfect reproductibila într-o lume reală. Creierul creează și imaginează lumi și sentimentele apar din inerție. Poate fi leac, dar nu poate fi viață. Imaginarul crează monștri în prelungirea a ceea ce ar trebui să fie și, în realitate, nu este.

Nu, nu sunteți nimfomane, sunteți doar reale. Nu mai căutați acolo unde nu aveți nimic de găsit. Nu încercați să reproduceți imposibilul în prelungirea voastră. Veți fi crunt dezamăgite și frustrarea va crea din voi monștri. Nu va lăsați amăgite de capacitatea creierului de a inventa personaje și situații perfect compatibile cu voi! Ceea ce credeți că sunt alții este doar o proiecție a voastră! Vă simt frustrarea și mă doare odată cu voi. Părăsiți himera și redeveniți voi, perfect imperfectele. Veți avea măcar șansa de a fi cu adevărat.

Articolul integral aici

Text inspirat de această poveste