Autor: Bloger Abisuri

Până la piața Victoriei am ascultat un podcast de pe France Culture. Ceva despre găurile negre. Am înțeles, în mare, aproape totul. Apoi am schimbat metroul. Între două magistrale mi-am scos căștile de pe urechi și am privit oamenii. Triști. În metroul către Romana am dat peste unul dintre colegi. S-a făcut că nu mă cunoaște. Încă o gaură neagră, mi-am spus, și am așteptat să cobor. Stația următoare era Piața Romana, cu peronul pe partea stângă. Am coborât amândoi, ca și cum nu ne-am fi întâlnit niciodată.

Mai știi, străzile erau inundate, mi-ai spus, la patru, în față la Patria, m-am înroșit, te-ai făcut că nu remarci, am dat din cap că da, ai zâmbit, mi-au trebuit trei ore să aleg o fustă, o bluză, niște sandale, la patru, în față la Patria, te-am găsit, mi-ai întins un buchet de lalele roșii, de unde știi că-mi plac, te-am întrebat, n-ai răspuns, m-ai luat de mână și am trăit mulți ani fericiți, până când moartea ne va despărți, mi-ai spus atunci, acum, umbra ta, deasupra mea a devenit o veșnică amintire.

Ca să ajung la ședința de planificare a impactului dintre proiecte, a trebuit să schimb metroul la Piața Victoriei. Până la piața Victoriei am ascultat un podcast de pe France Culture. M-a binedispus. Ceva despre găurile negre și antimaterie. Am înțeles, în mare, aproape totul. Apoi am schimbat directia. Între cele două magistrale mi-am scos căștile de pe urechi și am privit oamenii. Unii dintre ei erau mai supărați decât alții. De ce atâta tristețe, mi-am spus, și mi-am cumpărat un covrig. Vânzătoare nu mi-a dat restul. „Nu am mărunți, înțelegeți, e prea devreme”. Am mușcat din covrig și nu i-am zâmbit. În metroul către Romana am dat peste unul dintre developeri. Leader ul. Avea căștile înfundate în urechi și s-a făcut că habar nu avea cine sunt. Încă o gaură neagră, mi-am spus, și m-am așezat pe un scaun albastru. Stația următoare era Piața Romana, cu peronul pe partea stângă. Am coborât amândoi, ca și cum nu ne-am fi întâlnit niciodată.

Te-ai spart într-o joi pe un caldarâm gri și umed. Venise iarna peste noapte și te acoperise cu un strat fin de vise albe în care tu ai crezut până într-un punct și apoi ai renunțat. Era prea frig, prea mult, prea departe și, cel mai important, părea degeaba. Sentimentul inutilității îți îmbrăcase sufletul într-un voal fin de nerăbdare. Până la urmă ai înghețat de tot așteptând să se producă. De fapt, nu exista certitudea luminii de la capătul tunelului dar tu ai continuat să crezi. Ceea ce considerasei, până într-un punct, drept posibilă realitate se dovedise într-un final o proiecție nevinovată a unei minți în lipsă de altceva. Atunci ai început să te crapi. Niște crăpături fine, multe și lungi, ti-au omorât toate visele. Au dispărut, ucise, planurile de vacanță, gândul la mare, cheful de înghețată și au apărut țurțurii pe pleoape. Fără să vrei, te transformai într-o stână de piatră rece și gri. Singurii care remarcaseră schimbarea fuseseră porumbeii. Ți se așezau pe mâini, pe umeri și pe cap și deveau una cu tine. Ți se spunea „omul cu porumbeii”. Cu timpul, ai devenit una cu piața aceea frecventată din centrul orașului. Apoi a bătut vântul și te-a doborât. De cinci minute te privesc cum sorbi viața printre țurțuri și zâmbești în gol, nimănui. Încerc să-ți ghicesc vârsta dar nu reușesc. Tu îmi ghicești gândurile și, printre firimituri, îmi șoptești bătrân „nu mai conteaza, în definitiv, fericiți cei săraci cu duhul”.

Am găsit un anunț pe LinkedIn și am trimis CV-ul. Ca să scap de neantul în care, de patru luni de zile, mă scaldam. Eram „product owner” și habar n-aveam cu ce se mănâncă un product owner. Habar n-aveam nici în ce măsură aș fi putut mișca bagheta magică pentru a înțelege ce anume doreau de la mine cei patru developeri și cei trei testeri. Doi dintre ei nu mă salutau, alți doi nu acceptau decât task-uri interesante și Ciprian, singurul cu care reușisem să pun bazele unui mod incipien comunicare, era pasionat de mașini de curse. În fiecare dimineață stăteam timp de cincisprezece minute în fața unui panou pe care erau desenate niște săgeți și încercam să par că înțeleg perfect punctele slabe ale produsului și modul în care ar fi putut fi optimizat. Răspundeam complet aleatoriu la întrebări pe care nu le înțelegeam. Cei patru developeri și cei trei testeri se uitau mirați unul la altul și apoi se făceau că înțeleg perfect ce aveau de făcut. Într-o zi, ne-au adunat pe toți într-o sală de ședințe la parterul unui celebru hotel din București și ne-au rugat să luăm loc la mese rotunde. Fiecare masă reprezintă un proiect, așa ne-au spus, unele mese au scaune mai multe decât altele, dar e normal. Nici un proiect nu se aseamănă cu altul. După cafeaua de bun venit ne-au informat că, timp de două zile, va trebui să discutăm între noi, mesele, să identificăm legăturile și să ne punem de acord. Prima zi a fost mai lungă decât a doua, dar a doua zi, pentru că mă invitasera să iau microfonul și să explic întregii săli ce legături am identificat între mese, a doua zi am luat-o la fugă până în Romana unde m-am urcat în primul metrou, m-am așezat pe un scaun de plastic, albastru, și am decis să-mi dau demisia. Apoi am început să plâng.

Așteptam să se facă verde când l-am văzut. 1,90. Numai zâmbet. L-am urmărit cum ocolea bălțile. Avea mocasini bej și ținea cu ambele mâini o umbrelă portocalie. M-a bufnit râsul. M-a auzit. Aveți cei mai frumoși ochi căprui, mi-a spus, și m-a invitat la o cafea. Albastră. Au urmat zile roz după care a totul a devenit, în medie, gri. Uneori alb, alteori negru. Cafeaua nu mai avea nici un gust. Cămășile miroseau a Chanel. Într-o zi, n-am mai fost atentă la culori și am trecut pe roșu. O lalea albă, atât a mai rămas.

Multă vreme am fost în ceață. Apoi mi-ai spus că mă iubești, că ai vrea să-ți petreci tot restul zilelor cu mine. În acel moment s-a ridicat ceața. M-am înroșit. Am dat pe gât un pahar cu whisky. Am dat muzica la maxim și am dansat. Obrajii îmi ardeau, am deschis fereastra și am început să țopăi. Ți-am dat Like. Treizeci de puncte mai târziu, ai răspuns că nu poți. Am dat muzica mai încet. Am oprit și Wifi-ul și datele de pe mobil. Ne despărțeau mii de conexiuni și o nevastă.

À deschis ochii la ora 3, într-o zi de marți a anului 1900 și ceva. A urlat cât l-au ținut plămânii, i s-a dat să mănânce, a început să bea printr-a zecea, prima țigară a postit-o în spatele blocului, a plecat în armată, a venit Revoluția, a tras, s-a speriat de mamă, taică-său a murit la Universitate, n-a ajuns la înmormântare, a terminat facultatea, a plecat dincolo, ani de zile a mâncat roșii fără gust, s-a întors. Cam asta a fost, mi-a spus, apoi, în spatele pleoapelor, o ceață groasă i-a năpădit nevăzutul.

Peste câmpuri de indiferență se așterne o prostie crasă. Ceață groasă la orizont, munții, puțin mai încolo, dincolo de munți, valurile, spuma asta ne acoperă amintirile, visele, paharele ciocnite în miez de noapte, anii, lacrimile, ridurile, pietre purtate de valuri, în definitiv asta suntem, niște purici. Văzut de sus, toate par mici, din ce în ce mai mici, până dispare, pe rând, una după alții. Ceața, ridurile, gândurile, noi, noi știm să ne opunem prostiei. Reset și de la capăt. Mâine e un alt câmp la orizont.

Capul în nori și caii verzi de pe pereți i-au devenit, încet, încet amintire, rar i se mai întâmplă să dea muzica la maxim, zâmbește din ce în ce mai trist și uită des ce a vrut să spună, a renunțat, pe rând, la zahăr, paste făinoase, mici ieșiri între fete, a renunțat până și la parfumurile fine și hainele de firmă, la ce bun toată această osteneală când totul e atât de efemer, își spune și apoi încearcă să adoarmă. Nu-i iese. Între două riduri, se scurge încet, încet, o viață.