Atunci începusem să mă îndepărtez

Atunci începusem să mă îndepărtez

 

Atunci începusem să mă îndepărtez. El fusese doar un moment, o răbufnire, o situație ieșită din comun. Fusese mânerul de care mă agățasem, bucuroasă că se mai putea întâmpla. Fusese doar o distracție, o evadare, senzația certă că mai exist. Că se mai poate. Fusese infinitul de posibilități ascunse în spatele rutinei. Eu îi fusesem cuiul ruginit de care se agățase împins de aceeași întâmplare. Îi fusesem posibilitatea acelei priviri întâmplătoare din avionul de Viena.

Articolul integral pe noul blog

Reclame

Gândesc prea mult

Gândesc prea mult

 

Eram convinsă, pe vremea aceea, că gândesc prea mult, prea des și mult prea adânc. Despicam într-un mod repetat și apăsat firul în patru, până la epuizare. Multă vreme considerasem această stare de fapt drept o calitate normală ce îmi  permisese o supraviețuire decentă, peste medie. O existență corectă și o evoluție bazată pe merite, fără prea multe coate tocite de învățatul „pe de rost”.

În ciuda aparențelor, nu fusesem niciodată o tocilară. Tot ceea ce stiam era prins din zbor, între 2 chefuri de sâmbătă seara sau pe o margine de masă luminată de mirosul acru de petrol al lămpii improvizate în seri geroase de decembrie, un an înainte de Marea Revoluție. Sau între 2 bătăi cu bulgări de zăpada proaspăt căzută sub o lună plină, departe de întunericul impus din ce în ce în ce mai des și din ce în ce mai aleator, de regim.

Extras dintr-un posibil roman

Articolul integral aici

Acest blog se va muta !  Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

 

Noaptea cade-cortină

Noaptea cade-cortină

Mă îndop cu seara pe stomacul gol și noaptea cade-cortină. Luna plânge înfundat și, între două îmbucături, strivesc un țânțar între trei degete . „Unul mai putin” mi se șoptește tandru si eu râs sadic. Aprob, aprind o lumânare împotrva țânțarilor și mestec mai departe. Gânduri, stele, zile, nopți, vina primăriei, vina mea, vina țânțarilor, nu mă decid.

Articolul integral aici 

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

Muzica urlă defazat

Muzica urlă defazat

 

Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.

Am defectele mele.

Omul continuă să-mi numere lacrimile. Număr decibelii şi dau drumul la buclă. La dracu’ cu convenţiile ! Cineva îmi vorbise de buchete şi eu le exclusesem din start. Nu-s făcută pentru buchete. Mă întreb în buclă : am fost vreodată ? Bucla se toceşte repede şi mă pierd pe drum.

Articolul integral aici

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

N-am împărțit nimic

N-am împărțit nimic

 

Până la o anumită vârstă n-am împărțit nimic. Cu nimeni.  Aveam para mea, merele mele, poveștile mele nemuritoare în coperți flexibile, gândurile mele, intuițiile mele, paginile mele, citite și răscitite, ideile mele, imaginile mele desenate undeva dincolo de realitate – realitatea mea – straturile mele luate la picior din când în când, potecile mele, cărările mele, brândușele mele albastre la marginea pădurii, luminișul meu la capătul potecilor, cariera mea de piatră, pietrele mele cubice, dunga mea pe mijlocul străzii mele, inexistenta mea dungă, doar ghicită imediat după groapa din baza dealului meu, poarta mea verde, ruginită, strâmbă mea poartă verde în vârful scărilor tăvălite de ani, anii mei, trecutii mei ani chinuind între pleoape gânduri înlăcrimate, lacrimile mele, depărtările povestite între două rebus-uri, cuvintele mele căutate în dicționare putrezite de timp, timpul meu liniar, întins cât să le cuprind dintr-o privire, sensurile mele, unice mereu, unicele mele închipuiri ascunse între două coperți albastre de vinilin ieftin, coperțile mele peste versurile Bacoviene, versurile mele Bacoviene recitate-n șir sub ploile mele fine de vară, ploile mele fine de toamnă, toamnele mele târzii în prag de iarnă, zăpezile mele veșnice ….

La un moment dat, m-am plictisit numai de mine și am început să împart. Din fiecare câte puțin, doză minimă, expunere minima, monologuri abandonate, dialoguri în șoaptă. Nu dădeam mult, dădeam doar atât cât să exist cât de cât și-n ochii altora, să exist în ochii altora sub forma mea, să șoptesc lumea mea și celorlalți, să ne schimbăm impresiile despre propriile lumi, să facem schimb de cărări, dar să nu ne amestecăm cuvintele cu pietrele cubice, să astupam doar gropile din baza dealului cu poteci făcute ghem și împrăștiate peste straturi degerate de atâta iarnă, …

Articolul complet aici

 

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

Proasta clasei

Proasta clasei

Cocuţa îşi dobândise eticheta de „proasta clasei” fără mare dificultate. Numai prin faptul că exista aşa cum numai ea ştia să existe, abătută de grijile şi tristeţile celorlalţi, adaptată la un cotidian dictat de egoismul unor adulţi mult prea prinşi în jocul de-a perpetuă seducţie, Cocuţa era un accesoriu obligatoriu moştenit prin sentinţa de divorţ şi acceptat în lipsă de altceva.

Continuă să citești Proasta clasei

Tramvaiul numărul șapte

Tramvaiul numărul șapte

În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămanile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu incepuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.

Din toate părtile, în tramvaiul numărul, șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte. Fix în mijloc, eu. Mă țineam, să nu cad, de o bară de plastic, lipicioasă. Cineva își lăsase amprenta și coborâse la stația din centru, de lângă piață. Mie mi se prinsese dimineața aceea de păr cu dinți de iarnă. Si totuși era atât de vară … Plecaseră aprope toți în vacanță lăsand toate jaluzelele trase. Se molipsiseră pe rând și florile și fluturii deveniseră păsări și oamenii nicăieri.  Continuam să amestec visând (la) rece și numărăm stațiile. Am coborât din curiozitate în stația din fața teatrului și am privit, de jur-împrejur. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. Scara rulantă de la magazinul „Universal”, hala veche devenită nouă, devenită din nou veche, trecerile de pietoni deplasate la stânga și apoi doar încă puțin la dreapta …

Textul integral: aici

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/