El și ea

Lui îi plăcea teribil de tare să bată munții, ea iubea la nebunie valurile. Ei îi plăceau cărțile, el era pasionat de mașini, de curse și de motoare. El umbla mai întotdeauna cu capul în nori, ea era mai mereu cu picioarele pe pământ. Ea iubea cu ardoare zilele, el iubea, indiscutabil, nopțile. Ar mai fi fost multe de spus dar el s-a plictisit și n-a mai ascultat-o. Până într-o zi când ea a tăcut de tot și el început să povestească în locul ei. Abia atunci și-a dat seama ce a pierdut.

Aveți și pe roz?

Roz. Toată lumea s-ar fi gândit la o pereche de chiloți, eu mă gândeam la tine. De fiecare dată când priveam cerul, norii aceia pufoși, de fiecare dată când închideam ochii, nici nu trebuia să aștept mult când închideam ochii, nu, nu mai mult de câteva secunde trebuia să aștept și tu apăreai, nu se știe de unde, nu se știe cum, nu se știe cât timp, tu apăreai acolo, în acel plan perpendicular pe orice și atunci, da, în toate acel moment, mă gândeam la tine. La vie en rose, cai verzi pe pereți mov.

Dialoguri

– Alo, eu sunt, ce faci?

– Tu cine? Că-mi apare număr necunoscut.

– Eu, Alina, că doar nu mi-am schimbat numărul.

– Ah, Alina, da, ok. Ce mai faci?

– Uite, bine, voiam să știu daca ne vedem de Crăciun.

– Pai, nu prea știu, anul asta e greu.

– De ce să fie mai greu? Îmi spui la ce ora să vin și ce să aduc.

– Pai, chestia este că s-ar putea să lucrez de Crăciun.

– Da’ ce, ți-ai schimbat jobul?

– Ei nu, dar avem ceva proiecte de terminat.

– Pai, și nu le puteți termina după?

– Pai știi și tu cum e în corporații, trag de tine până nu mai poți.

– Ei lasă, le spui și tu că ai treabă. Că-ți vin prietenii la masă.

– Pai nu știu daca o să meargă, or să vrea și ei să vină.

– Dar ce, ești coleg cu toată corporația?

– Eh nu, doar cu ăștia din echipă de la mine.

– Hai măi, că nu ne-am văzut demult. Promit să nu mai cânt pe mese. Și aduc și sarmale făcute de mine.

– Pai când ai cântat tu pe mese?

– Cum, nu-ți mai aduci aminte? Acum un an, la ziua lui Mișu?

– Care Mișu?

– Mișu, pritenul SOranei.

– Care Sorana?

– Sorana, soră-mea.

– Sora cui?

– A mea, Alina, că doar nu mi-am schimbat numărul

Pacientul 022385

E de sex feminin. Aproape sigur. Născută în anul două mii douăzeci și trei, luna optzeci și cinci, ziua nespecificata, femeia din fața mea are o privire tulbure și o voce nedefinita. Îmi spune că, de câteva zile, nu e bine. O întreb de simptome, mi le numără pe degete. Trei sute cinci zeci de degete îi trebuie. Apoi începe să-și roadă unghiile. Trei sute cincizeci de unghii are de ros. La a treizecea, însă, se oprește brusc și mă înghite. Asta e tot ce-mi amintesc, onorată asistență.

Dialoguri (1)

–             Dar, de ce?

–             Păi, s-a întâmplat.

–             De ce tu? Eram atât de buni prieteni.

–             Păi, nu stiu. Pur și simplu, asta simt. Mai bine nu-ți spuneam.

–             Da, poate că era mai bine să nu-mi spui.

– Crezi?

–             Da, ai dreptate, până la urma aș fi bănuit.

–             Păi tocmai de aceea am simțit că trebuie să-ți spun. Să fie lucrurile clare. Nu te mai puteam minți. Nu mă mai puteam preface.

–             Chiar nu stiu ce să zic. Mă faci să mă simt aiurea.Eu chiar te consideram un prieten bun și atât. Și chiar aș vrea să rămânem prieteni buni și atât.

–             Mda… Știam eu c-o să refuzi. Dar, trebuia să-ți spun. Acum, că ți-am spus, mă simt mai ușurat.

–             Acum, că mi-ai spus, mă simt cam aiurea. Știi, mie-mi place de altcineva. Nu suntem împreună, dar îl plac. Poate de aceea nu poate să-mi placă și de altcineva.

– Înțeleg …Nu te supăra. Asta este. În ceea ce mă privește, aș vrea să facem cumva să trecem peste asta și rămânem prieteni. Ca înainte. Să ne cățărăm în vârful patului, să radem și să bem ciocolată fierbinte . Apoi să-mi faci proiectul la CID. Apoi să ne uitam la filme porno cu lumina stinsa și c-o bere brațe. Crezi că poți?

Musée du Louvre

A doua zi ajunge din nou în Tuilleries, se așează pe o bancă și privește bărcile de pe lacul din fața ei. Niște bărci din carton pe un lac în miniatură. Apoi i se face dor de casă. Ca să nu plângă, se ridică de pe bancă și se duce să viziteze Luvru. Șaizeci de franci, dar merită. Așa zice toată lumea. Trei ore mai târziu n-a vizitat decât o mini zecime din Luvru. I se face din nou foame și trebuie să iasă din Luvru, să mănânce. Ar fi putut să mănânce și în Luvru dar ar fi rămas fără fier de călcat și săptămâna viitoare. Acum, dacă se gândește mai bine, poate n-ar fi trebuit să iasă din Luvru ca să mănânce. O s-o coste încă șaizeci de franci să mai vadă o mini zecime din Luvru. I se face, din nou, dor de casă. Ca să nu plângă, caută o gură de metrou, s-o ia spre casă. “Care casă?”, se întreabă și îi vine să plângă. S-ar abține dar lacrimile se încăpățânează să curgă

– Vous allez bien, mademoiselle?

Vocea e chiar deasupra ei. Ridică ochii și dă de-un vlajgan într-un trening verde. 

Dă din cap că da, e bine, își suflă nasul și o ia la fugă. Vlajganul mai zice ceva dar ea nu-l mai aude. Nu e indicat să vorbească cu necunoscuți. Ajunge la gura de metrou și ia metroul până la Defense. Grande Arche de la Defense. Ieri incurcase stațiile și coborâse la Esplanade de la Defense. Azi nu le mai încurcă. Azi are chef de-o bere. Când ajunge în cameră, o desface și-o bea direct din doză. Până s-o termine, e beată moartă. “Cum să te îmbeți dintr-o doză de bere, cum?”, se întreabă retoric și adoarme. Peste vreo oră se trezește și găsește răspunsul. Fusese o bere amestecată cu tequila. Desperato Zece grame alcoolemie. Cam cât două doze normale și ceva.

Paranoia

  • Și ce ați făcut ca să nu o luați razna?
  • M-am dus la medicul de familie și i-am spus că nu mai pot. Că nu dorm noaptea, că nu mă pot concentra ziua și, mai ales, că am multe momente în care îmi este foarte frică.
  • Și medicul de familie ce v-a spus?
  • A căutat un pix și mi-a scris o rețetă. O cutie albă, cu cincizeci de pastile. Nu mai mult de două pastile pe zi, dar doar în caz de necesitate. Un timp a fost mai bine. Apoi, într-o, zi mi-au amorțit vârfurile degetelor. M-am speriat atât de rău încât am început să tremur. De frică, mi-am tras o pereche de adidași în picioare, o geacă de blugi pe mine și am ieșit în oraș. Simțeam nevoia să fug dar îmi simțeam picioarele moi și capul mi se părea scufundat într-o mare de cuie. Atunci m-am speriat și mai tare și am luat-o la fugă. Nu m-am oprit decât când am simțit că nu mai pot respira. Terminat, m-am așezat pe o bancă și am încercat să respir din burtă. Știți, exercițiile acelea de relaxare pe care le învață gravidele. Mă rog, o parte din ele. Sunt de mare efect, totul e să ajungi în starea în care să elimini acea barieră din torax care îți înghite oxigenul. În acel moment, pentru mine a fost imposibil să mă relaxez. Singurul meu gând era să ajung cumva acasă și să înghit pastila. Pastila aceea, mică și albă, pe care trebuia să o iau doar în caz de necesitate. Și apoi să aștept să-și facă efectul. Să adorm. O bucată de timp a fost bine. Când începea să-mi fie frică, înghițeam o pastilă și totul revenea la normal. Apoi am început să mă clatin. Nu era ca și cum aș fi căzut cu adevărat, era doar impresia că-mi pierd echilibrul. M-am dus din nou la medicul de familie. A căutat un pix și mi-a mai scris o rețetă. O cutie galbenă, o suta de pastile. Două pastile pe zi, la ore fixe. Imediat după, a fost bine. Dormeam dus, aproape că nu mai visam. Sau, poate că visam dar nu-mi mai aduceam minte. La un moment dat însă, au început să se învârtă toate cu mine. Mă simțeam ca într-un carusel. Multă vreme s-au învârtit toate cu mine. Începusem să mă obișnuiesc cu senzația de carusel scăpat de sub control. Se amestecau toate între ele de ajunsesem să le încurc. Oameni, fapte, întâmplări, mirosuri, gusturi. Simțeam că ceva nu este în regulă cu mine și știam ce cred ceilalți despre mine. Un nebun. Asta devenisem. Toți avem o doză de nebunie în noi, nu credeți? Dar mie nu-mi păsa. Nu mai aveam capacitatea de a îmi păsa. Și nu-mi mai era frică. Asta era lucrul cel mai important. Așteptam cu nerăbdare să vină seara și mă culcam. Apoi, într-o zi, am început să uit. Uitam ce voiam să zic, uitam numele, uitam gusturile, uitam ce îmi planificasem să fac. De fapt, dacă îmi aduc bine aminte, ajunsesem să nu mai planific nimic. Asta era și ideea. Să nu mai am capacitatea de a mai planifica ceva. Să trăiesc doar în prezent. Să nu-mi mai pese. În fiecare zi, la aceleași ore, luam cate o pastilă pe care o înghițeam cu un pahar mare cu apă. Și apoi, nu-mi mai păsa. Timp de o zi întreagă nu-mi mai păsa. Și tot așa. Multe zile. Ani întregi.

Moloz

Extras

Stela pune ibricul pe foc și, imediat după ce apa începe să fiarbă, adaugă o linguriță de zahar și una de nechezol. Lenuța se foiește în fotoliu, în fața televizorului.

– Și ce-au rezolvat Lenuțo? Au strâns toată viața la saltea, ca tâmpiții, că în CEC nu aveau încredere și apoi au murit într-un azil de bătrâni, uitați de toți. Salteaua aia a explodat, pur și simplu. Fix ca în visele lor. Praful s-a ales de toate. Iți spun eu, că eram de față. Imediat după Revoluție, când leul și-a piedut valoarea, au înnebunit cu toții. Și ei, ca mulți alții, și-au tăiat salteaua cu cuțitul și au numărat banii în fața mea. Plângeau și numărau. Șaptezeci de mii de lei și un pic. Le lipsea puțin să-și ia nenorocita lor de Dacia galbena cu număr de București. Nu era mai bine pe vremea Comisiei? Ce le-a trebuit Revoltă?

– Hai Steluțo, nu te mai îndârji așa, că-ți creste tensiunea. Mai bine hai să-ți mai torn niste nechezol, și-ti pui tu câtă zaharină vrei, da? Si, dacă e sa o spunem pe cea dreaptă, nici pe vremea Comisiei nu era perfect, hai să recunoaștem. Dacă nu era Gelu al meu, să facă rost de iarbă din Dark Place, nu știu zău dacă aș fi rezistat să nu mă arunc și eu. Să n-ai nimic de făcut e la fel de mizerabil ca atunci când nu-ți vezi capul de datorii și trebuie să muncesti de dimineața până seara ca să le plătești. Dacă n-ar fi împins la extrem bunăstarea materială, Comisia n-ar fi căzut nici până azi. Ascultă la mine, că știu ce spun. Dar ce să-i faci, toți trebuie să murim cumva, nu?

– E adevărat că au fost și lucruri rele pe vremea Comisiei, că, dacă totul era bine, n-ar fi cedat Attila. Dar uite si tu ce vremuri trăim azi. Unii au ajuns la azil, alții și-au luat tălpășița și s-au dus pe la alții. Păi ce să facă aici, Lenuțo? Să muncească pe o sută de lei până la adânci bătrânețe? Nu era mai bine pe vremea Comisiei, imediat după Marea Schimbare, când toți primeau o locuință decentă de la stat, și când zic decentă, zic minim optzeci de metri pătrați de persoană, plus, la naștere, câte o sută de mii de lei pentru fiecare copil. Fiecare nou născut primea automat un număr de ordine pentru un apartament, pe care-l primea, când împlinea 18 ani, să nu trebuiască să stea claie peste grămadă cu părinții sau, și mai rău, cu bunicii. Nu era bine pe vremea aia, Lenuțo? Nu exista om pe pământul ăsta care să nu aibă tot ce-i trebuie. Și creșteau blocurile ca buruienile după ploaie. Alte vremuri, altă mentalitate. Că totul vine de aici, din capul fiecăruia.

Steluța își duce mâna la tâmplă și cade pe gânduri.

Sala de așteptare

Mă prind cu ambele mâini de lustră, încep să mă dau huța, durează vreo zece minute până să mă plictisesc, îmi iau avânt și aterizez în colivia papagalului, papagalul se uită la mine, parcă m-ar știi de undeva, eu, categoric, nu-l cunosc, categoric e prima oară când îl vad, îl salut politicos și încep să dau din aripi dar nu reușesc să zbor, e prea mult praf pe aripile mele, încep să plâng, nimeni nu mă bagă în seamă, îmi iau avânt și sar dar ratez fereastra. Atunci, cineva deschide ușa și strigă „următorul”.