De sus

În fiecare seară ne lungeam pe mijlocul străzii și priveam stelele. Auzisem undeva că nu suntem singuri pe pământ și îi convisesem și pe ceilalți că, acolo sus există niște ochi care ne privesc. Ceilalți m-au crezut pe cuvânt și au privit, timp de luni întregi, stelele, lungit pe mijlocul străzii, lângă mine. Într-o zi, bunica mi-a spus cât de frumos se vede lumea de sus și apoi s-a dus.
De atunci n-am mai crezut în extratereștri. Am încercat să-i conving și pe ceilalți, dar n-am reușit.

OZN

Mă așez la o masă și comand. Magret de canard, à point. Sandra ajunge și ea, peste zece minute, se scuză, comandă vită în sânge. Apoi zice oauuu, ai văzut cine e la masa de lângă, e șeful cel Mare, nu te scapă din ochi. Mă uit. El e. Mă dezbracă din priviri. Își lipește zâmbetul libidinos de sprâncenele mele. Apoi îl coboară spre nas. Spre buze. Chem chelnerul și cer o sticlă cu apă plată. Ce tare, zice Sandra, te-ai scos. E mișto, o să vezi, tipul are Mercedes și vilă cu piscină. Înghit cu noduri magreul. Când termin, zâmbetul libidinos e lipit, ca o gumă de mestecat, de baza gâtului meu. Fără să vreau, râgai. Sandra zâmbește, se mai întâmplă. Nu vreau desert, vreau doar o cafea americană. Când o termin e deja ora două. Zâmbetul e tot acolo. Plătesc, plec, îmi dau demisia. O ciudată, asta sunt.

Cald

Mâinile tale lungi îmi umblă prin gânduri, goale Degetele tale, pletele tale prinse în coadă, la spate, spatele tău, curbura delicata a gâtului, bronzul tău abia lipit de piele, pielea ta netedă, linia delicată a șoldurilor, mirosul dulce-acrisor al limbii, sânul tău drept, sfârcul tău stâng, mirosul dulce acrișor al limbii, buricul tău mic, poteca croită strâmb, icnetul tău îmi sparge timpanele, e atât de vară, zici, încât aș vrea să nu se mai termine niciodată. Apoi te înfășori în cearceaf și prăjești o omletă.

În sens invers

Când am ajuns prima oară la Defense, în loc să ajung la Versailles, am ajuns la Gara Saint Lazare.

Încurcasem scările.

Cu timpul, am învățat să nu mai încurc scările.

Apoi am învățat să nu mai încurc ramele, să nu mai încurc direcțiile, să nu mai încurc oamenii, să mă trag mereu spre dreapta, și, cel mai important, am învățat să nu-mi mai fie frică de tunele. Dacă stau bine să mă gândesc, până să ajung în Paris, nu mi-a fost niciodată frică de tunele. Dar acolo, odată ce coboram scările rulante și ajungeam pe peron, mă urcam în RER-ul A, apoi RER-ul A pornea, cu o mică zmucitură, pe care, cu timpul, am învățat s-o evit și, după nici măcar două minute de când se pornea din statie, RER-ul A se oprea în tunel, acolo, sub nu stiu câte zeci de metri sub pământ.

Atunci se auzea o voce de bărbat care își cerea scuze pentru incident și ne informa că n-o să dureze mult. Uneori chiar nu dura mult, când nu se arunca nimeni în fata trenului sau când nu se strica vreun vagon, nu dura mult, dar se întâmpla destul de des să dureze mult și atunci realizam că trebuie să învăț să nu-mi mai fie frica de tunele și, pentru asta, îmi puneam căștile pe urechi, dădeam volumul la maxim și îmi imaginam că sunt altundeva, într-un câmp cu flori de toate culorile, sau pe o insulă, în mijlocul unui ocean, sau chiar ceva foarte banal îmi imaginam, ca să nu-mi mai fie frică de tunele îmi imaginam că iau toate scările rulante în sens invers și că, la capătul lor, respir.

Iarna, sub o plapumă

– Trage toată lumea asta peste tine și fă-te că dormi. Ignoră sunetele, mirosurile, treci peste zgomote ca și cum nu ți-a păsa.

– Dar mie îmi pasă și de-aia nu pot să dorm.

– Știu, și tocmai de aceea trebuie să închizi ochii și să-ți imaginezi că ești o pisică mare, care toarce.

– Și cum o cheamă pe pisica?

– Pe pisică o cheamă cum vrei tu. Poți să inventezi un nume sau să-i pui unul folosit.

– O să inventez unul. Nu-mi plac lucrurile deja folosite. Uite, de exemplu o să-i sun Pitisiterca. Crezi c-o să-i placă?

– E un nume frumos, pune-il și vezi dacă-ți răspunde.

– Păi, dacă o să-mi răspundă, n-o să mai toarca.

– Atunci strig-o în șoaptă.

– Păi, dacă o s-o strig în șoaptă, n-o să mă audă.

– Atunci numără în gând, până la treizeci și strig-o din nou.


Și atunci eu număram în gând până la douăzeci și adormeam. Bunica trăgea plapuma groasă peste mine și stingea lumina. În timp ce eu strigam pisica, ea continua să toarca și afară continua să ningă.

Curtea interioară

La ora unu fix sting veioza și mă întorc pe partea dreaptă. Apoi îmi strâng genunchii la piept și mă forțez să respir rar. Cât mai regulat posibil. Inspir, țin în mine, respir. Inspir, țin în mine, nu funcționează. În curtea interioară o sticlă se face țăndări fix sub geamul meu. Închid din nou ochii și mă forțez să nu mă mai mai gândesc la nimic. E practic imposibil să nu te gândeșți la nimic. Am citit asta undeva. Sau poate că am auzit asta undeva.

E mult mai ușor să asculți decât să-ți strici ochii citind. Cel puțin așa îmi spunea bunicul când mă vedea cu vreo carte în mână, „nu mai citi atât că-ți strici ochii „, așa îmi spunea, dar eu mă încăpățânam să citesc și mai mult, de parcă îmi doream cu tot dinadinsul moartea în chinuri a ochilor. 

Până la urmă, adorm. Dar nu durează mult. Mă trezesc speriată după o oră și ceva, cu senzația că țopăie cineva, fix deasupra capului. Mă uit în sus dar nu văd nimic. E întuneric beznă în cameră. Mereu mi se pare că țopăie cineva deasupra capului. Acasă, la Brașov, deasupra capului era podul și-n pod țopăia mereu cineva. Sau ceva. N-am aflat niciodată cine. Sau ce.

Pe la patru și ceva reușesc, în sfârșit, să adorm. Visez preoți care sfințesc podul casei și pisici care se fugăresc deasupra capului meu. La cinci fix preoții dispar dar rămân pisicile. Nu mai reușesc să adorm. Deschid ochii și dau de pomul din curtea interioară. Ramurile lui înțeapă, într-un dans grotesc, geamul. Poate că de vină a fost, dintotdeauna, doar vântul.

Țin ochii lipiți de geam, poate, poate.

Dar, nu. Nici vorbă. Nici de data asta.

Cineva mi-a spus odată că, atunci cand nu pot să adorm, să încerc să mă imaginez pisică. Pisicile nu au noțiunea timpului. Pentru ele, viața este un prezent continuu. N-au la ce să se gândească. Nici trecut, nici viitor. Un prezent continuu și plat.

Timp de zece minute încerc să devin pisică dar nu-mi iese. La mine funcționează totul pe dos. Cu cât îmi doresc mai tare să devin pisică, cu atât mai mult demonii mei interiori se încăpățânează să facă fix pe dos. Dar până la urmă obosesc și ei și o lasă baltă.

Aici nici măcar câinii nu latră.

Adorm.

Last news

Stau întinsă pe burtă și privesc, printre valuri, universul. Se zbenguie între două străzi paralele. Eu sunt la mijloc. Ma întind pe mijlocul străzii, iar el se întinde dincolo de capăt. Uneori mi se pare atât de mult, încât devine mult prea puțin. Puțini înțeleg ce vreau să spun. Dincolo de capăt, mi se rupe. În definitiv, nimic nu e bătut în cuie. Stau întinsă între timp și ascult valurile. Am încurcat străzile, dar, de la un anumit punct mai încolo, nu mai contează. Cam asta ar fi, pe scurt. Va urma.

Ultimele știri

Azi n-a fost cu nimic mai bun și cu nimic mai rău decât a fost ieri, ieri a fost o zi oarecare, nu s-a întâmplat nimic, n-am apărut la televizor, nu s-a scris nimic despre mine, nu m-a arătat nimeni cu degetul pe stradă, nu m-a înjurat nimeni, nu mi-a lăudat nimeni trecerea, semnele lăsate în urmă, nu i-a păsat nimănui de existența mea searbădă, n-a știut nimeni că încă mai exist, că încă număr zilele, n-a interesat pe nimeni că nu dorm nopțile, și mâine va fi la fel. Atâta am vrut să vă spun.

Cheia

Stăteam cu ochii lipiți de tavan. Una cu podeaua stăteam. Una cu solul, și, deasupra mea era, printr-o întâmplare, cerul. O gaură mică în tavan. O coincidență. Gaura în tavan, cum naiba că s-a potrivit. S-a potrivit, și basta. Și eu priveamm prin ea stelele. Uneori erau toate, alteori erau acoperite de nori. Habar n-am ce-ar fi trebuit să fac mai departe. Să cred că este cea mai lungă zi. Să cred că este cea mai lungă noapte. Solstitiu. Uneori, se întâmplă. Sol. Aveam cheia dar n-aveam absolut nici o altă idee.