Un început bizar de toamnă

Totul a început brusc. Un tunet prelung, urmat de un țipat. Nimeni nu se aștepta. Au tăcut toți și au ascultat. Nu s-a mai întâmplat nimic câteva minute. Apoi, când se plictisisera deja să aștepte, s-a auzit răcnetul. Cel mai răsunător răcnet pe care îl auziseră vreodată. Tremurau toți de frică și de frig, dar continuau să privească cerul. Erau siguri că de acolo veneau toate. Spre dimineață, înainte sa se lumineze, au văzut o stea căzătoare. Abia a treia zi au îngropat-o. De barba-su nu-și mai amintește nimeni.

2.0

Trebuie să mai aștepte. Așteaptă. Dincolo de orice realitate palpabila e un fel de apă curgătoare pe care, dacă o privești dintr-un anumit unghi, ai putea-o confunda cu un creion prost ascuțit sau cu un bondar amețit sau, și mai rău, cu o zacusca de vinete cu ardei lăsată prea mult la soare și apoi uitată ani de zile într-o pivniță umedă. Nu asta a vrut să spună dar doar asta a ieșit. E un bug recunoscut, în curs de reparație. Trebuie să mai aștepte, ei, la helpdesk, nu pot face nimic.

Fragil

Îmi prindeam matricola cu capse. Profa de economie politică ținea să avem un număr. Oricum ar fi fost, când se terminau orele, îmi smulgeam matricola din capse și o băgam în buzunarul de la sarafan. Nu știu de ce făceam asta. Era unul dintre cele mai bune licee din oraș. Intrasem printre primii zece. Probabil din cauză că uram sistemele. Profa de sisteme ne dicta timp de patruzeci și cinci de minute și apoi se așteapta să repetăm după ea. De aceea, poate, am urât sistemele. Apoi o luam agale către casă pe Calea București. Pe vremea aceea nu știam că în fiecare oraș există o cale către București. Am aflat asta abia când am ajuns în București. Facultatea era nu departe de Dâmbovița. Căminul din regie era construit în anii ’80, pentru universiada. Abia după terminarea universiadei a devenit, cu adevărat, cămin. Apoi, după Revoluție, ne-am mutat în Leu. Dar nu asta e important. Imediat după ora de sisteme, plecam acasă. Nu luam troleibuzul 3 sau troleibuzul 5, mergeam acasă pe jos cu doi colegi îndrăgostiți de mine. Așa îmi plăcea să cred, că erau îndrăgostiți de mine. În realitate nu erau, dar, faptul că eu credeam că ei erau îndrăgostiți de mine, mă făcea să trec peste toate. Mă despărțeam de ei la a treia intersecție, o coteam la stânga, urcam dealul și ajungeam acasă. Ușa era deschisă, bunicul zăcea în fața porții. Săream gardul de plasa fără mare efort. Îl ridicam pe bunicul cu greu. Sarafanul bleumarin era puțin deasupra genunchilor. Forma de con o dorisem eu. O cususem de mână, inegal. Reușeam, de fiecare dată, să sar gardul de sârmă. Aveam prindere bună. Reușeam să cad în picioare. Abia apoi îl ridicam, cu greu, pe bunicul, și îl convingeam să intre în casă. Se așeza pe patul din bucătărie și ceda. Când îi dezlegam șireturile mirosea a alcool amestecat cu urină. Îmi venea întotdeauna să vomit dar nu vomitm niciodată. În definitiv, era bunicul meu. Din cauza asta, și poate nu numai, m-am hotărât la un moment dat să iau calea Bucureștiului.

Cod portocaliu de ploi torențiale

M-a trezit zgomotul metalic produs de stropii grei în contact cu acoperișul metalic. Aș fi vrut să îmi pot lipi pleoapele cu un leocoplast roz, să pot rămâne, astfel, prizoniera lor. Dincolo de furtuna de afară și dincolo de zgomotul surd al crengii visinului vecinului peste gard, doar să rămân. Dincolo de sunetul mut al ploii pe geamul termopan, doar să respir. Dincolo de aplauzele de pe terasa mall-ului care a răsărit în fața fostei pieți, doar să îmi amintesc. Înainte să dispară piața din fața mall-ului, era o piață cu preturi bune, nu foarte departe de casă. Puteam cumpăra cinci kile, maximum cinci kile, dar mai mult nu puteam căra. Cinci kile de orice. Uneori cartofi, alteori gogoșari. Atunci, demult, reușeam să urc dealul fără să mă opresc din cinci în cinci metri. Fără să gâfâi și fără să mă enervez când alții treceau pe lângă mine cu viteza luminii. Totul e relativ. Până și panta dealului e relativa. Până și viteza zero în comparație cu cinci kilometri pe oră e relativă. Ca să adorm la loc am strâns din pleoape până s-au lipit. Apoi mi-am imaginat un leocoplast roz care acoperea totul. După multe încercări, au tăcut toate. Abia atunci am adormit la loc.

Căsnicia de 24 de ore

Primul minut a fost minunat. Tu, cu ochii tăi verzi, cu mersul tău felin și felul tău delicat de a atinge obiectele, tu cu maniera ta atât de neobișnuită de a nu spune cuvintelor pe nume, tu cu părul tău blond prins în coada, tu m-ai făcut să mă pierd de tot. Apoi au urmat trei luni în care ne-am obișnuit unul cu altul, apoi primăria, masa și dansul, luna de miere, primul copil, lipsa banilor, a perspectivei, plictiseala. De ultimele 24 de ore nu mai vorbesc, mă tot caznesc să înțeleg unde am greșit și nu reușesc.

Ultima scrisoare

Dragii mei, azi e duminică și e soare. V-am lăsat special să dormiți mai mult dar am pregătit totul. Să nu uitați că aveți unt în frigider și roșii bune, de la țărani. Pâinea este tăiată felii, cuțitele le găsiți în sertar. Să nu aruncați firimiturile în chiuvetă. Dacă vă e sete, aveți suc de portocale în cămara. Este proaspăt stors, să nu-l beți repede, că e rece. Să nu uitați să puneți vasele în chiuvetă după ce terminați de mâncat. Nu v-am fiert ouă dar v-am iubit. Apoi puse pixul pe masă și își luă zborul.

Pastila magică (2)

Dacă o înghiți pe asta, vei fi bogat, vei avea cel puțin cinci vile, vei călători în jet-ul tău privat și îți vei putea permite cele mai frumoase femei și cele mai scumpe mașini. Îți vei putea vedea toate visele cu ochii și vei putea face opere caritabile, donații anonime, în fine, tot ce vei crede tu de cuviință că ar trebui să faci ca să nu deprimi, scufundat în atâta bogăție. Dacă refuzi s-o înghiți pe asta, vei fi nevoit să înghiți multe altele. Atâta mi-a spus. Apoi a ragait și a mai cerut una.

Pastila magică

Hai, nu e greu. Sincer e mult mai ușor decât să-i suporți pe toți nenorociții ăia de la servici sau să înveți o limbă străină. E chiar mai ușor decât să memorezi pe de rost tabla înmulțirii, tabelul lui Mendeleev sau conjugarea verbelor neregulate. E atât de simplu,trebuie doar să te ridici în fund, să apuci paharul cu ambele mâini și să înghiți. Promit că va aluneca repede, e foarte mică, până și un copil o poate înghiți. Apoi va fi bine. De acolo, de sus, totul îți va părea complet nesemnificativ.

AFI

Afi. La nici zece minute distanță. Dacă nu venea Revoluția, în locul casei părintești ar fi fost un bloc. Sau vreun Mall. Sau vreun centru de fitness, laborator de analize medicale sau vreo bancă. Știam că vom fi dărâmati, era o chestiune de zile. Eu nu mă stresam, eram prea necoapta, sau, probabil că nu realizam importanța acelei schimbări. Sau, aveam prea multe examene de luat.

Am realizat la cât de aproape am fost de deznădejde doar când am ajuns în China. Acolo, oameni îmbrăcați în pijamale umblau dimineața pe stradă. „Ei sunt cei care nu pot trăi într-un apartament de bloc. Simt că au nevoie de aer. Înainte, aici erau case, străzi neasfaltate dar toți se știau pe nume. Ceilalți s-au sinucis”.

Nu mi-a venit să cred. Schimbarea a fost atât de bruscă, încât nu au reușit să treacă peste. La știri, se spunea că numărul celor care se aruncau de la etaj creștea vertiginos. În Shangai, metrul pătrat în centrul nou depășea orice limită. „Dar sunt toate goale, doamnă, nimeni nu vrea să se arunce de la etajul douăzeci „.

Ceea ce voiam să spun este că azi mi-a trebuit ceva timp pana să dibuiesc ieșirea din Afi. Terasa din spate e demențiala. Se vede pădurea și casele care, dacă nu ar fi fost Revoluția, nu ar mai fi fost.

Palma

Dacă-mi tragi o palmă, o să-ți trag și eu una. Ei și ce, crezi că o să mor dintr-o palmă. Nu m-au doborât pe mine altele, pumnul greu al lui Gică, moartea lui Nelu, criza. Te crezi tu tare dar eu am mâna grea. Când apuc ceva, se sfărâma. În următoarele trei secunde, ți-o întorc înzecit. Dacă îți face plăcere, o să cad lat și o să mă prefac mort. O să faci pe tine de frică, ascultă aici. În acest moment precis, sună telefonul. Sting lumina din baie și răspund. Oglinda tace în continuare. Închid.