Prima mea vacanță la mare

Țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri : aveam 8 ani, luasem premiu cu coroniță și începuse vacanța cea mare. Stăteam și citeam cât era ziulica de mare sub părul din grădină și zilele treceau încărcate cu poveștile celor o mie și una de nopți. Nu aveam bunici la țară ca toți ceilalți copii de pe stradă, dar aveam o imaginație cât casa. Blocul din fața casei nu exista pe atunci, orizonul se deschidea larg deasupra unei livezi cu cireși. Locuiau acolo niște oameni săraci în niște barăci construite din tablă. Vara barăcile se goleau și singura ocupație posibilă era imaginația cât casa.

Citește în continuare „Prima mea vacanță la mare”

Viața e un joc și jocul suntem noi

Am trăit mult timp închisă într-o casă pătrată lipită de altă casă pătrată, ambele ferecate cu sute de lacăte. Îmi făcusem o obișnuință în a căuta cheile în fiecare noapte. În fiecare vis. Ani la rând am tot căutat cheia. Ruginiseră până la urmă și lacătele și visele și nopțile. Când credeam că fusesem ursită unei case pătrate lipită la rândul ei de altă casă pătrată, a venit Revoluția și, odată cu ea, totul, sau aproape totul, a devenit deodată posibil. Desigur, minunile se întâmplă încet și, mai ales, se întâmplă când decid ele că trebuie să se întâmple.

În ritmul întâmplărilor s-au desfăcut pe rând lacătele. Visele. Nopțile au devenit încet gând și gândul a devenit încet, încet, faptă. În ritmul întâmplărilor am depășit casa și timpul și granițele și deodată mi-a vent să văd cât de departe pot ajunge. Am evadat din casă, din grădina casei, din ecosistemul grădinii, din universul ecosistemului și am pus degetul pe un punct. Habar nu aveam cât de departe e acel punct…

Citește în continuare „Viața e un joc și jocul suntem noi”

Jurnal de vacanța (6) – franjuri, franjuri

Joi (1) 9497 de pași

Joi, cu toate că ar fi trebuit să ne trezim mai devreme, ca să prindem ultravioletele pe plajă, n-am putut să ne trezim înainte de ora opt. Înainte să vă povestesc despre cum ne-am petrecut prima zi în Puglia, aș vrea să vă spun câteva lucruri despre vilă.

Vila nu era mare, avea doar două camere mari, fiecare cu baia proprie, și un spațiu comun – salon, living, bucătărie – imens. Băile erau practic făcute numai din piatră – dulapuri, separeuri, cabina de dus.

Decorul camerelor era realizat cu gust, stil minimalist axat pe combinația piatra (dulapuri, sol) și metal – lustre.

Bucătăria era echipată cu orice își poate dori cineva, multiple seturi de farfurii, de boluri, de căni și canite, tăvi de toate felurile, ce mai, nimic nu lipsea. Plita era cu inducție, aveam mașină de spălat vase, mașină de spălat rufe și uscator de rufe. În curte, în plus de piscină, vila avea un grătar – din piatra – și o grădină frumos întreținută. Toate acestea, într-o livadă de măslini.

Citește în continuare „Jurnal de vacanța (6) – franjuri, franjuri”

Jurnal de vacanță (5) – odată ce deschideai grilajul, trebuia să deschizi și ușile

Miercuri (1) 10722 pași

Mercuri ne-am trezit cu noaptea în cap. Pe la șapte eram deja cu micul dejun în stomac, gata să ne îndreptăm spre Piazalle Roma. Pe jos, pentru că traseul cu vaporetto de la venire nu fusese pe placul celorlalți. De la apartamentul închiriat si până la Piazalle Roma erau de mers – în ritm nu foarte alert – cam cincizeci minute. Si nenumărate poduri. Pe răcoarea dimineții nu a fost un calvar prea mare. În plus, plimbarea mi-a permis să descopăr cartierul din jurul gării care, pe lângă faptul că era mult mai ieftin, avea un farmec special.

Ne-am recuperat mașina din parcare și am purces la drum către Carovigno. Undeva în Puglia, nu departe de Ostuni. O vilă cu piscină închiriată pe Airbnb. Vreo nouă ore de condus până acolo, zece cu tot cu pauzele de pe autostradă.

Citește în continuare „Jurnal de vacanță (5) – odată ce deschideai grilajul, trebuia să deschizi și ușile”

Jurnal de vacanță (4) – o barieră pe care am privit-o ca vițelul la poartă nouă

Marți ne-am trezit tot pe la ora opt. În timp ce-mi beam cafeaua (Davidoff) făcută la filtru – aveam filtru de cafea în apartament dar filtrele de hârtie erau prea mari și a trebuit să le tăiem – și citeam ultimele postări de pe Facebook, am dat peste niște poze făcute în Veneția – acele șase perechi de mâini albe care ies din apă. Am căutat informații despre ele și am aflat că se numesc Building Bridges, de Lorenzo Quinn. Le-am arătat și celorlalți fotografiile. Au zis că da, sunt interesante. În timp ce ei se pregăteau pentru ziua ce abia începea eu mă gândeam ce fain ar fi să văd mâinile în realitate.

În realitate, după ce mi-am terminat cafeaua, am purces la drum, către palatul Dogilor.

Ca un bun organizator de vacanțe ce sunt, rezervasem din timp intrarea la palatul Dogilor. În plus de avantajul de a intra în față (coupe file), biletul cuprindea și vizita muzeului Correr, a muzeului de arhitectură și a bibliotecii.

Pentru douăzeci și opt de euro, era o adevărată afacere. Chestia mișto cu biletele “coupe file” este că, în momentul în care ajungi tu să le folosești, nu e nici urmă de coadă la intrre. Parcă dinadins e făcut, să mori de draci., acolo, în fața palatului Dogilor. Din cele două mari avantaje de a cumpăra bilete dinainte, unul tocmai ce se ducea lin pe apa Sâmbetei sub un soare venețian care mușca déjà. Revenind.

Citește în continuare „Jurnal de vacanță (4) – o barieră pe care am privit-o ca vițelul la poartă nouă”

Jurnal de vacanța (3) – turnul din Pisa e doar cel mai înclinat dintre toate

Luni (1), 23676 de pași

Luni ne-am trezit mai târziu. Am pus ceasul să sune la ora opt și la ora opt și un sfert masa era deja gata: oua fierte, prosciuto, salam de Sibiu, cașcaval Delia, roșii de la Star, din Brașov. Ultimele roșii din România.

Până să începem turul prin Veneția, ne-am zis să refacem stocul de mâncare. Știam deja cum se ajunge la minimarket, am purces la drum. Până la minimarket ne-am cumpărat înghețată și am intrat în toate magazinele de genți. Doi euro cincizeci două cupe de înghețată. Acceptabil. Nici gentile de piele nu erau scumpe. Scria pe ele “made în Italia”, erau toate reduse la 50% și toate erau vândute de asiatici. Nu știu dacă este o regulă, dar toți vânzătorii de genți de piele pe care i-am întâlnit în Veneția erau asiatici.

Citește în continuare „Jurnal de vacanța (3) – turnul din Pisa e doar cel mai înclinat dintre toate”

Jurnal de vacanța (2) – până și GPS-ul e răpus de farmecul Veneției

Duminică (1): 10851 de pași 

Duminică ne-am sculat tot cu noaptea în cap. După un mic dejun copios – salam de Sibiu, roșii din piață, din România, de la Star, cașcaval Dalia și cafea Davidoff făcută la cratiță – am plecat spre Veneția, via Austria. Un traseu mai lung cu o oră decât traseul prin Slovenia dar ne doream tare mult să vedem munții. De văzut munții i-am văzut dar n-a fost chiar atât de spectaculos precum ne imaginam noi că o să fie. Acum 15 ani, pe drumul național era o priveliște spectaculoasă dar, între timp, a apărut autostrada. Tunel, viaduct, iar tunel, iar viaduct, și, în tot acest timp, munții deasupra noastră. De cele mai multe ori, deasupra tunelelor de deasupra noastră.

Citește în continuare „Jurnal de vacanța (2) – până și GPS-ul e răpus de farmecul Veneției”

Jurnal de vacanța (1) – până și timpul se poate cumpăra

Sâmbătă, 18951 de pași

Sâmbătă ne-am trezit pe la șapte, după o noapte relativ scurtă – doar șase ore de somn – am mâncat, am băut cafeaua privind grădina, apoi am îndesat bagajele în mașină. Îndesat bine de tot, până s-a închis portbagajul. De unde atâtea bagaje nimeni nu știa.

Pe la opt am purces la drum. Google maps ne indica șapte ore și patruzeci de minute până la Budapesta. Waze ne indica nouă ore și cincisprezece minute până la Budapesta.

Citește în continuare „Jurnal de vacanța (1) – până și timpul se poate cumpăra”