La încărcat

@ Kate Joie

Uneori îmi vine
Să-mi pun sufletul la încărcat
Și atunci
Iau câte o carte
De pe un raft
O șterg de praf
Și-apoi mă pierd
Într-un fel ciudat
Printre litere, spații, oameni și virgule
Până la un punct în care îmi vine
Să-mi pun sufletul la încărcat
Și atunci
Iau câte o carte
De pe un raft
O șterg de praf
Și-apoi mă pierd
Într-un fel ciudat.

Reclame

Să fii

Literatura ca utopie

Pentru tine dintotdeauna a fost să fie mai puternică dorința de a fi mai presus de ceea ce ai fi putut fi și, totuși, n-ai reușit să ajungi niciodată cu adevărat să îți dorești atât de tare să fii încât să ajungi să fii într-atât de mult tu, cea cu adevărat tu, să reușești să treci peste toate capcanele, peste toate șicanele, peste toate pragurile și peste toate tavanele până acolo, departe, dincolo de tine, și, mai presus de toate, n-ai ajuns niciodată să existi dincolo  de dorința aceea atât de puternică de a fi mai presus de ceea ce ai fi putut fi dar n-ai ajuns niciodată să reușești să fii.

(Experiment „Flash 24 ore” – Viața  – un text cu un singur punct

Abisurile-le găsiți și aici

Vezi articolul original

Știi ?

@ Lo Ken

Știi ?
Din când în când îmi vine
Să mă îmbrac în tine
Să-ți probez, rând pe rând,
Toate sentimentele
Să-ți ating cu gândul
Cu mintea și cuvântul
Șuvița rebelă
Care-ți ascunde trupul
Să-mi țes în timp proprii impresii
Să nasc o mie și una de obsesii
Să-ți desfac apoi sufletul
Să ți-l încerc
Să trag de el
Până nu mai pot
Să-ți testez pe rând toate dorințele
Să-ți descos toate defectele
Pe de rost
Să scot petele cu cea care am fost
Și apoi să te cos la loc
Cu ce am reținut mai mult din tine
Pe cand erai cu sufletul
Lipit de mine

El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea

@ guille pozzi

Alergaseşi de nebună de una singură până într-o zi, nenorocita de marţi, când el îţi propuse un „pas în doi”. O cale paralelă în care era permis orice. Să visezi, să-ţi imaginezi, să crezi că este posibil, să iei de bun fiecare cuvânt, fiecare silabă, să citeşti printre rânduri, să interpetezi, să devii, să-ţi imaginezi că devii, să încerci să devii, să trăieşti la maximum senzaţiile acelea pe care le uitaseşi, să crezi că şi el le trăieşte la maximum, în acelaşi timp cu tine, să râzi ca proasta când nu era aşa. Erai slabă, emotivă, sentimentală, erai tu. Tu cu trăirile acela generate de cuvintelele acelea şi tot trecutul acela de demult şi de departe. El trăsese o linie, ţie nu-ţi pasă de ea. Liniile sunt doar pentru cei ce cred în ele. Tu credeai doar în tine. Tu erai totală, autentică, adevărată. El avea un fel enervant de a nu se dezvălui. Enervant şi, în acelaşi timp, interesant. De fiecare dată te chinuiai „să citeşti” în spatele cuvintelor şi, de fiecare dată, ratai sensul. Era felul său de a se proteja. De a nu se dezvălui. De a nu lăsa demonii de capul lor. Îi era frică să meargă până la capătul unei senzaţii. Era gingaşă frica aceea, îl făcea uman. Real. Aşa credeai… Credeai că iubeşte sexul şi chiar îl iubea. Sexul ca joc al imaginaţiei, uşiţa aceea secretă din spatele grădinii, secrete şi ea. Tu erai din când în când fantasmă, el era din când în când poezie.

Continuă să citești El nu promitea nimic, trăia doar clipa şi apoi dispărea

Baltă agăţată-n cui

@ Kate Tandy

Din când în când,
Îmi scriu degetele de capul lor
Am o mare problemă
Cu degetele, uneori
Îmi scapă de sub control
Şi se pierd, îşi iau lumea în cap
Şi duse sunt
Adică aşa vor ele să creadă
Că se pierd, cu mine cu tot
Când de fapt ele, degetele
Îşi urmează instinctul acela
De degete
Cu unghii cu tot
E atât de greu să devii unghie
Unghia înţeapă cuvintele
Şi cuvintele răstălmăcesc silabele
Şi, fără să vrei devii poezie
Şi, fără să vrei, emani vers
Şi atunci, când emani tu mai tare şi mai tare
Degetele, obosite de atâta lume-n cap
Se cară toate la culcare,
Si  atunci îţi spui
Că, fără degete şi tot fără să vrei
Te-ai trezit baltă agăţată-n cui.

Viața merge înainte și iarba crește

@ Sujan Sundareswaran

Totul provine de undeva, de undeva de aici…

Aflasem apoi numele fetei. O chema Maria, se născuse într-un sat uitat de lume și toată viața ei visase să ajungă la oraș. La sat îi țiuiau urechile de atâta liniște, acolo greierii cântau alandala, când nu mai cântau greierii, începeau ploile și, imediat după ploile repezi de vară, sosea vremea broaștelor.

Continuă să citești Viața merge înainte și iarba crește