N-am uitat niciodată de tot

Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ.
Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.
N-am uitat niciodată de tot.
Se spune că prima impresie contează. Trăiesc de mulți ani cu impresia că n-ar fi trebuit niciodată să ajung la capătul acelui culoar. Că ar fi trebuit să mă nasc puțin mai târziu, în epoca următoare, sau că n-ar fi trebuit să mă nasc vreodată.
Sau, dacă ar fi fost obligatoriu să mă nasc, ar fi trebuit să trăiesc o viață ca în filme, în care culoarele n-ar fi avut niciodată urme de degete impregnate în vopseaua veche, linoleumul ar fi fost dezinfectat periodic și toată lumea ar fi purtat botosei. Ca să fie curat. Ca să fie corect.
Ca să fie corect, ar fi trebuit să existe o implicare totală a tuturor. Mâini îmbrăcate în mănuși de latex nepudrate ar fi trebuit să curețe după fiecare atingere. După fiecare trecere, cearceafurile impermeabile cu elastic ar fi trebui să fie înlocuite cu altele și WC-urile dezinfectate. Ca să nu lase nimic dureros în urmă. Nici viruși și nici bacterii. Ca să nu lase riduri adânci și dureroase.
Așa ar fi trebuit să fie, dar atunci n-a fost să fie. Am încercat să acopăr acea impresie cu alte impresii. Am căutat între două trenuri tocite de timp și murdărite de atingerea oamenilor. Între două gări lăsate în paragină și peroane roase de timp. N-am reușit să uit, era totul încă prea murdar în acele gări, în acele trenuri, printre acei oameni.

Apoi am întâlnit-o pe ea. Stăteam pe o bancă într-o galerie comercială și o priveam.
Atunci m-am uitat îndelung la ea. I-am urmărit fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare act. Totul era perfect. Un ritual învățat pe de rost și repetat la infinit. Era îmbrăcată într-un halat de protecție de unică folosință și purta peste ghete niște botosi albaștri de plastic. Nu era tânără, avea riduri fine în jurul ochilor și unghiile tăiate scurt, aproape din carne, le purta acoperite cu mănuși de latex. Din când în când deschidea un dulap ascuns în spatele ușii de la intrare și lua cate un prosop de hârtie pe care îl stropea cu un produs dezinfectant. Apoi închidea dulapul și-și continua ritualul. Ea era femeia care ștergea clanțele după fiecare atingere. Am numărat atunci pe degete clanțele : șapte perechi, cu tot cu ușa de la intrare.
Am numărat apoi pașii femeii : câte cinci pași între fiecare clanță, apoi doi pași până la chiuveta din capăt, pe care o ștergea din cinci în cinci minute cu o soluție albastră pufăită dintr-o sticlă de plastic transparent, douăzeci de pași până la ușa de la intrare.
Atunci am realizat că, așezată acolo, pe acea bancă, în acea galerie comercială din Hong Kong, priveam cele mai curate WC – uri din lume. Abia atunci am început să uit.

Metafora buzz-ului

Spitalul era vechi, ferestrele aveau aproape toate chitul căzut, culoarele erau triste și lungi, pictate într-un bej murdar, cu urme de degete pe ele, iar wc-urile de la capătul culoarelor erau cele mai murdare WC – uri de pe Pământ. Directorul și administrația spitalului erau depășiti de situație. Nu existau pe atunci nici procese bine stabilite, nici Medicale Shop, nici consumabile medicale și nici personal instruit să facă față situației.

Am încercat multă vreme să uit acele wc-uri și n-am reușit. Ca să le pot uita ar fi trebuit să -mi pot dezinfecta amintirile. Să pot curăța fiecare colț al minții de acele imagini și să uit.

N-am uitat niciodată de tot.


Vezi articolul original 466 de cuvinte mai mult

Le iei în brate și te vindeci

Până la treizeci de ani colecționasem deja șervețele, timbre și pietre. La treizeci de ani, dintr-un motiv oarecare, am început să colecționez efecte negative, vampiri energetici și gânduri obsesive. Intr-o bună zi, am dat cu capul de un zid de care nu mai puteam să trec. Atunci m-am hotărât să scap.

Primul de care am scăpat a fost Adi. Tipul cu ochii verzi care gestiona proiectul. Șeful de proiect. Elegantul, perfidul, obsesesivul Adi. Ca să scap de obsesia vocii lui blânde aruncată peste umăr care mă făcea mereu să tresar și de privirea lui care îmi provoca fiori pe șina spinării, ca să elimin blocajul psihologic și să pot lupta împotriva demonilor născuți în mintea mea, ca să mă protejez spiritual de toată energia negativă pe care acest individ mi-o transmitea și ca să îmi recapăt acea liniște a minții atât de dragă mie, acea conectare profundă cu intuiția moștenită de la bunica, mi-am cumpărat un colier mantra mala cu ametist pe care l-am purtat în fiecare zi la gât. Lipită așa de mine, piatra și-a transmis magia și m-a eliberat. Să nu credeți care cumva că am omorât pe cineva. Am învățat doar să spun „nu” elementelor toxice din viața mea și să merg mai departe cu capul sus.

Metafora buzz-ului

„Unii oamenii sunt ca pietrele”, îmi spunea bunica, Dumnezeu să o ierte. „Peste unii trec apele, ploile și vremurile și ei rămân acolo, neclintiți. Altii sunt adevărate cristale protectoare. Le iei în brațe și te vindeci. Te încarci cu o energie pozitivă care îți permite să treci peste toate”.

Bunica avea preferințele ei în ceea ce privește oamenii. Mi le-a povestit într-o seară de vară, în curtea din spatele casei. O întrebasem atunci de ce îmbătrânim, iar ea îmi spusese că avem nevoie de bătrâni ca să avem pe cine întreba. Apoi îmi povestise despre oamenii ei. Oamenii cristale feng-shui cu care ar trebui și eu să mă înconjur.

sursa foto: StoneMania

Oamenii jad, de exemplu. Cei a căror îmbrățișare te face să vezi lucrurile dincolo de simpla lor aparență. „Jadul” spunea bunica, „jadul este piatra mea prețioasă. În China este considerat un obiect de cult, aducător de…

Vezi articolul original 978 de cuvinte mai mult

Aerul sărat amestecat cu mirosul de lămâie cresc aripi

Multă vreme și-a dorit să-i crească aripi și să zboare. Când era mică își imagina că trăiește în burta unei casei mici care, la rândul ei, trăia în burta orașului, care, la rândul lui, trăia în burta Republicii Socialiste România. Atunci își dorea să-i crească aripi, atât de mult își dorea să-i crească aripile, încât învățase să -și imagineze că-i cresc aripi. De exemplu, plecând de o aromă oarecare, își lua zborul cu gândul dincolo de toți și de toate. Republica Socialistă România rămânea mult în spate, acolo sus mirosea a petale de trandafiri umede, a coajă de portocala și a lămâi. Așa își imagina ea că se simte libertatea: închizi ochii și te lași purtat de arome.

Apoi crescuse, Republica Socialistă România dispăruse și ei îi crescuseră aripi adevărate. Văzuse și Parisul și Roma cu aripile acelea, atunci, demult, acum șterge oglinda cu mâneca halatului de baie, verde și moale, și privește chipul din oglindă. I-au crescut riduri și pielea obrajilor i s-a uscat de ceva vreme. Își întinde un tratament hidratant Linfa di vite pe față, cu seva de viță de vie și deodată nu-și mai recunoaște mâinile. Le-au dispărut șanțurile și pielea s-a întins. Sunt mâinile unei copile și miros a ulei de măsline. Le miroase cu ochii închiși, lung. Profund. Respiră rar și dispare din nou. Este departe, între plantațiile de măslini din Porquerolles.

Metafora buzz-ului

Degete lungi, de pianistă, unghii tăiate scurt, pătrat, șanțuri fine în palmă acoperite cu o cremă fină, fină și hidratantă cu miros de aloe vera, ochi verzi, închiși în spatele pleoapelor, obraz neted, ascuns sub o mască exfoliantă cu argilă și extract de orez din gama Bottega Verde.

Lapte de corp hidratant si calmant, cu extract de aloe vera - Aloe, 250 ML
Sursa foto: BottegaVerde.ro

Asta este ea, ascunsă într-un halat moale, verde, lung, primit cadou acum câțiva ani de Crăciun, de la Giulio. În ultimul timp abia mai reușește să-și aducă aminte cine este. „Din cauza oboselii” spun prietenii, colegii, vecinii, în fine, toți aceia cu care se mai salută pe strada în pantă clipind din pleoape, cu masca albastră acoperindu-i și nasul și gura și ridurile din jurul gurii. „He, he” își zice de fiecare dată după ce clipește „masca asta ascunde bine anii ” apoi urcă dealul gâfâind.


Vezi articolul original 618 cuvinte mai mult

Cel mai simplu este să citești eticheta

Metafora buzz-ului

Imagine
Sursa foto : ANSWEAR.ro

Ceea ce fusese pozitiv în toată întâmplarea fusese faptul că omul învățase până la urmă să aleagă locul unde își va depozita de acum înainte încălțămintea cu talpă cusută: într-un loc fără molii. Cât despre restul, asta e altă poveste.

***

El era verde. Nici el și nici Porto nu fuseseră întreținuți.

Primul se dusese Porto. Stătuse pe frânghie trei zile la rând, uitat sub un soare nemaiîntâlnit pentru acea perioadă a anului. Nimeni nu citise eticheta. Porto avea un guler la baza gâtului și era făcut din tricot fin, alergic la căldură. O expunere îndelungată la temperaturi ridicate îi provoca mereu balonare. După trei zile sub soarele acela ucigător, pleznise.

Lui i se spunea Texi și murise la a treia spălare. Degeaba strigase el „auch, simt că fierb” nimeni nu îl auzise. Nici în cazul lui omul nu citise eticheta. Ce era asa de greu…

Vezi articolul original 608 cuvinte mai mult

O săptămână fără un pic

Uneori e atât de mult, de departe și de tranzitoriu, încât uiți că există pauze și spații. Alteori e fix pe dos. Totul ține de adaptabilitate și flexibilitate. Cartea este despre un pic din fiecare și o parte din tot.

Despre carte, în cuvintele altora găsiți aici , aici, aici

Dacă doriți să o citiți, lăsați un semn în formularul de mai jos sau în comentarii.

Doamna MO și orașele de hârtie

Dacă ar fi după mine, aș sta întinsă toata ziua pe canapeaua de pielea maro, la gura focului și mi-aș construi câte un oraș de hârtie în fiecare colț al casei. Aș ascuți câte un creion pentru fiecare perete și aș scrie câte-o poveste pe zi, apoi aș umple pereții de capitole iar seara, seara m-aș plictisi și as șterge totul cu guma de șters pereții și pereții de hârtie ar deveni din nou albi ca zăpada. A doua zi aș lua-o de la capăt cu altă poveste, cu alte capitole pe pereți, cu alte creioane dar aceeași ascuțitoare, cu alte personaje cărora le-aș inventa vieți și, dacă hârtia aceea albă ar ceda sub greutatea vieților, sau a oamenilor, sau ar ceda pur și simplu de prea mult șters, de prea multe cuvinte, de prea mult, aș construi alte orașe de hârtie, în fiecare colț al casei și aș așterne autostrăzi care n-ar depăși planul cincinal, nu, cincinalele n-ar exista în orașele mele, acolo ar fi doar unele personaje, alese pe sprânceană, cărora m-aș strădui să le dau caractere speciale și complet autentice.

Sursa foto : arhiva personală
De exemplu doamna MO, ea ar fi personajul principal care ar inventa internetul a doua oară – ea ar fi perfect conștientă că îi lipsește originalitatea și m-ar învinuit pe mine, inventatorul orașelor de hârtie de unele lipsuri dar eu i-aș aminti că, dacă n-aș fi fost eu, nici ea n-ar fi existat. Doamna MO n-ar insista, nu i-ar sta în caracter sa insiste, s-ar trânti, da, s-ar trânti pur și simplu în colțarul de stofă din colțul sufrageriei și ar ofta, amintindu-și cât de greu a fost cu căratul lui iarna pe deal, într-o Dacie verde care făcea figuri. Vremurile erau reci pe atunci și mobila era grea, cu adevărat grea, făcută dintr-un amestec ciudat de resturi lipite între ele și în caracteristicile tehnice din magazin cineva pur și simplu omitea mereu să scrie cât e de grea mobila căci cât era de urâtă se vedea cu ochiul liber, între orele opt și cinci, exceptând duminicile, căci pe atunci nu exista comerțul on line și sâmbetele erau zile lucrătoare.

Apoi, trântită pur și simplu pe colțarul de stofă, doamna MO ar inventa a doua oară Internetul, de nervi și apoi ar inventa și magazinele de vânzări on line și agregatoarele de conținut, apoi ea ar sta doar „pur și simplu tolanită” pe colțarul de stofă și ar constata cât e de greu să inventezi lucruri.

Da, doamnei MO i-ar plăcea teribil să viseze, așezată acolo, în colț, imaginandu-și că al doilea Internet, cel inventat de ea, ar lua amploare și ea s-ar îmbogăți peste noapte, în definiv de ce nu s-ar îmbogăți și ea peste noapte, și alții au făcut-o și ei au început să-și imagineze lucruri într-un garaj și atunci, personajul meu principal ar realiza cât de important este locul, amprenta și atmosfera locului, amplasarea în spațiu și timp și ar privi lung timp biblioteca pătrată de lângă televizor pentru a alege într-un final, o carte în care se va putea pierde cu adevărat, să uite că Internet -ul a mai fost inventat o dată,

Metafora buzz-ului

Imediat ce mi-am băut cafeaua de dimineață, doamna MO mi-a spus să caut cu grija pe Favi.ro, cel mai mare motor de căutare pentru mobilă și decorațiuni din România, și să -mi aleg tot ce-mi place.

Ca de obicei, am ascultat-o pe doamna MO și am căutat cu grijă. Îmi doream de multă vreme un colț al meu, lângă șemineul din sufragerie. Mi-am ales o canapea maro, o bibliotecă mică, un fotoliu de piele și o măsuțăde cafea. Apoi am început să construiesc orașe de hârtie.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 7.jpg
Sursa foto : Favi.ro

Dacă ar fi după mine, aș sta întinsă toata ziua pe canapeaua de pielea maro, la gura focului și mi-aș construi câte un oraș de hârtie în fiecare colț al casei. Aș ascuți câte un creion pentru fiecare perete și aș scrie câte-o poveste pe zi, apoi aș umple pereții de capitole iar seara, seara m-aș plictisi și…

Vezi articolul original 920 de cuvinte mai mult

Mă cheamă Dani și m-am născut pe 10 noiembrie

Pe mine mă cheamă Dani și m-am născut pe 10 noiembrie. Mami a fost prima care a spus că semăn cu ea.
Mami e atât de frumoasă încât tati s-a îndrăgostit de ea imediat. I-a făcut curte, i-a adus flori și prăjituri, a invitat-o la un film, a ținut-o de mână pe stradă și, într-un final, și-a luat inima în dinți și a cerut-o de nevastă.

Tati n-ar fi îndrăznit să dea ochii cu părinții lui mami dar mami a insistat să vină să-i ceară mâna acasă. Lui mami îi plăceau toate obiceiurile vechi, în plus de prăjituri și filme vechi. Tati s-a cam bâlbâit în fața lui buna și bunul și a devenit atât de roșu la fața încât lui mami i s-a făcut frică să nu pățească ceva și i-a adus un pahar de apă care a fost binevenit căci lui tati chiar îi era sete, sau, cum obișnuia el să zică, „avea un fir care i se zbenguia pe gât care trebuia potolit „.

După ce a băut toată apa din pahar, vocea lui tati a revenit la normal și atunci cerut-o pe mami de nevastă. Buna și bunul nu se așteaptau la așa ceva, s-au fâstâcit și ei puțin în fața lui tati dar, până la urmă, au acceptat și, ca să sărbătorească evenimentul, l-au servit pe tati cu o vișinată făcută în casă și apoi cu o țuică făcută în casă ca, până la urmă, să -l convingă pe tati să servească și un pahar cu vin alb, făcut tot în casă pe care tati, de rușine, nu l-a putut refuza și pe care l-a băut până la fund după ce a terminat paharul de țuică.

Până la urmă a venit seara și mami și tati au trebuit să plece acasă și acasă au continuat să sărbătorească evenimentul ca doi porumbei, și atunci am apărut eu. Mai precis spus, eu am apărut nouă luni mai târziu, pe 10 noiembrie.
La început mami nu a știut că exist, eram cât un ac de gămălie și nu făceam prea mult zgomot, până când, la un moment dat, m-am plictisit singur și am început să dau ceva semne care i -au provocat grețuri lui mami și abia atunci și-a dat și ea seama că exist.

S-a bucurat foarte tare când a aflat că exist, i-a spus și lui tati care a luat-o în brațe și a învărtit-o în aer puțin și apoi i-a spus că trebuie să se grăbească cu nunta, că așa era pe vremea aceea, lumea vorbea vrute și nevrute. Și chiar s-au grăbit, au fost la primărie, au semnat actele și apoi au făcut o nuntă mică, doar câțiva prieteni apropiați, dar mami s-a simțit bine, a și dansat și atunci a fost cam ciudat pentru mine, am avut senzația că mă răstorn și a trebuit să-i dau de știre lui mami și mami n-a mai dansat, că mă avea pe mine, un pic mai mare decât un vârf de ac cu gămălie.

După ce s-a terminat petrecerea, au început să facă planuri. În primul rand, camera mea. Trebuia sa fie perfectă, spunea mami. Pătuțul trebuia să fie alb, cu desene mici de o parte și de alta, niște ursuleți, de exemplu, ursuleții erau cei mai potriviți, nu-i așa? Tati zicea mereu ca mami în ceea ce privește design-ul și alegerea desenelor. Ca să n-o supere cred, era o perioada dificilă pentru mami, jucau hormonii șah cu creierul ei, așa obișnuia mami să spună când simțea că nu mai poate.

Cu pătuțul alb cu ursuleti mici a fost ușor. Și culoarea pereților a trecut ușor de pretențiile lui tati : pereților le trebuia o culoare neutră, să meargă și cu fata și cu băiatul. De exemplu, galben. Și galben au rămas.

Problemele au început să apară când a fost să fie aleasă jucăria de căpătâi. Mami ținea morțiș să fie o girafă, girafa Sophie de exemplu, tati era de părere că un animal de pe la noi ar fi mai potrivit. De ce nu ursul Toto sau câinele Rexi? Au durat mult discuțiile pe subiect, aproape că îmi venea să apar prematur pe lume, doar să înțeleagă și ei că pentru mine, așa cât un ac cu gămălie un pic crescut cum eram, un capăt înodat de cârpă era suficient ca jucărie de căpătâi..

Metafora buzz-ului

Pe surioara mea o cheamă Eva, are o cameră numai a ei, zugrăvită într-un roz deschis, un pătuț din lemn de fag, o girafă pe nume Sophie pe care o roade încontinuu de când îi ies dinții și un carusel verde deasupra pătuțului, pe care îi privește minute în șir înainte să adoarmă.

Pe mine mă cheamă Dani și m-am născut pe 10 noiembrie. Mami a fost prima care a spus că semăn cu ea.

Sursa foto : Cord Blood Center

Mami e atât de frumoasă încât tati s-a îndrăgostit de ea imediat. I-a făcut curte, i-a adus flori și prăjituri, a invitat-o la un film, a ținut-o de mână pe stradă și, într-un final, și-a luat inima în dinți și a cerut-o de nevastă.

Tati n-ar fi îndrăznit să dea ochii cu părinții lui mami dar mami a insistat să vină să-i ceară mâna acasă. Lui mami îi plăceau…

Vezi articolul original 1.551 de cuvinte mai mult

Croitoria de povești

1985, vara….
„Cusut si Brodat, curs intensiv pentru orice nivel”. Citesc anunțul în ziarul pe care mi-l aduce încă nea Stancu, poștasul, și mă gândesc că mi-ar prinde bine un curs din acesta. Suntem undeva pe la mijlocul anilor optzeci, nu au dispărut încă ziarele, scrisorile sunt încă scrise de mână și sosesc prin poștă, încă nu s-a răspândit utilizarea cardurilor bancare și revista Burda se obține greu, pe sub mână. Și totuși oamenii se distrează, organizează petreceri, apartamentele de două camere la bloc sunt invadate în fiecare sâmbătă seara de adolescenți și adolescente dornici de distracție și eu, eu nu fac excepție de la nimic. Maine sunt din nou invitată!

Iau cu împrumut de la Ingrid, prietena mea, o Burda nou-nouță. Pentru o amandină cu Cico la cofetăria de la parterul blocului, Ingrid ar face orice. Lui Ingrid îi plac dulciurile, asta e evident. Și Ingrid primește în fiecare lună pachete din Germania, de la rude : praf de budincă, spaghete, ciocolată, cafea, reviste Burda. Chestii din acestea. Cafeaua și ciocolata ajung foarte rar la noi. Le cenzurează pe drum băieții de la securitate. Revista Burda ajunge din când în când. Nu am găsit încă explicația.

main product photo
Sursa foto : Cusut și Brodat
Răsfoiesc ultimul număr și constat că se se poartă culorile pale și bluzele largi, cu guler de tip bărcuță. Mă decid greu ce să aleg, îmi plac aproape toate culorile pale. Până la urmă aleg niște nădragi cu talie înaltă într-un turcoaz pal asortat la o cămașă din vâscoză, cu guler barcă. Nu prea le am cu design-ul vestimentar și cu asortarea culorilor așa că o întreb pe Ingrid dacă merge. Dă din cap că „da” dar apoi spune că vor fi două mari probleme cu acea ținută. O împușc din priviri. apoi respir rar, să mă calmez. Mă enervează când îmi dă speranțe deșarte.

Îmi spune că : unu) materialul ăla turcoaz pare a fi, de departe, un produs rar întâlnit pe piață și doi) nu avem masina de cusut. Ii dau pe jumătate dreptate : știu să cos de mână. De fapt, știu să cos doar de mână. Mașină de cusut nu am avut niciodată. Nici bicicletă nu am avut, nici cursuri de înot sau de tenis și nici lecții de pian nu am avut. Toate acestea au devenit la modă mult mai târziu.

Revenind în anii optzeci, rămâne deschisă problema cu materialul pentru nădragii largi. Material la metru încă se găsește dar nu turcoaz. Nu-mi place cum stă treaba, trebuie să improvizez. Caut prin dulapuri până găsesc patru prosoape mari, primite pomană. Toate turcoaz, de nuanțe un pic diferite. Îmi asum riscul și o rog pe Ingrid să scoată tiparul din Burda. Mai întâi îi promit că o să facem clătite cu apă și gem, abia apoi acceptă. Ingrid caută niște foi de calc deja folosite și le potrivește pe tipar. Mai merg folosite odată. Când e gata tiparul, încep să tai din prosoapele turcoaz până se potrivesc pe tipar. Cu materialul pentru cămașa e mult mai simplu. Iau un cearceaf la întâmplare și-l tai după tipar.

Sursa foto : Unsplash
Apoi pun ață albă în ac și mă apuc să cos. Nu-mi place să cos, mă înțep des și nu țin linia dreaptă. Cos rar și strâmb, nădragii capătă o formă oarecare, cămașa la fel. Privite de departe, de foarte departe, par în regulă. La petrecere însă spațiul e mic, cinzeci de metri pătrați, cu tot cu balcon. Nu spune nimeni nimic dar își cam dau coate. Arăt doar parțial ca scoasă din reviste. Cracul stâng e evident mai larg și cel drept e evident mai scurt. Dansez mai tot timpul, să nu se observe, dar cusăturile de mână tot crapă spre dimineață. Nu spune nimeni nimic dar știu că toată lumea știe. Observ dar sunt prea obosită să ripostez. Plec de la petrecere cu nădragii prinși cu bolduri și mă înțep doar de două ori până acasă. Acasă promit să fac mai bine pentru petrecerea de săptămâna viitoare.

Săptămâna viitoare îmi aduc aminte de tanti Mia, sora bunicii. și strig „evrika!”. Ingrid se sperie dar eu îi explic : mătușa are o mașină de cusut Singer. Neagră, cu pedală. Am nevoie doar de tipar. De restul se va ocupa ea. Mă uit fix la Ingrid, Ingrid îmi zâmbește. Zâmbetul ei spune clar „dacă vrei să te ajut, mai promite-mi ceva dulce”. Îi mai promit și o rog să -mi facă tiparul. O fustă lungă și creață și o bluză fără mâneci. Mi-l face. De restul se ocupă tanti Mia. Mătușa este o croitoreasa desăvârșită. Așa cum unii sunt bucătari desăvârșiți sau cizmari desăvârșiți sau tâmplari desăvârșiți. Mă uit la ea cum coase la mașină, cât de perfect aliniază materialul sub talpă și cat de drept trage și mă întreb dacă voi deveni vreodată desăvârșită în ceva. Nu obțin nici un răspuns pe moment.

Pe moment las planurile de desăvârșire baltă și probez fusta. Îmi vine perfect!

Petrecerea este un succes, fusta face ravagii și eu încep să o vizitez mai des pe tanti Mia. Când ne întâlnim, eu nu vorbesc mult, o privesc doar cum transformă bucăți anodine de material în ținute somptuoase și o ascult. În timp ce coase, îmi povestește. S-a născut înainte de al doilea război mondial, a supraviețuit războiului apoi a fost costumieră la teatrul din oraș. A trăit vremuri grele dar, datorită pasiunii pentru croitorie, a supraviețuit. „Cu materialele pentru costume a fost cel mai greu”, îmi spune mătușa. „Se găseau greu materiale de calitate care să nu se rărească la a treia purtare și culorile erau un dezastru. Ieșeau la prima spălare”.

Metafora buzz-ului

2020, toamna …

„Rochia roșie, până la genunchi, era unul dintre acele modele de care te îndrăgostești la prima vedere. Modelul, îndrăzneț, avea culoarea perfectă dar broderia fină de pe umăr mă intriga. O mai văzusem undeva și știam că puține mașini de cusut o puteau realiza. Figura brodată reprezenta un arc de cerc terminat într-un râu. Totul era stilizat și cusut cu un fir gri, strălucitor. Nu existau multe modele de mașini de cusut care să permită o asemenea finețe. Dacă stau bine să mă gândesc, exista unul singur: 770QE. 992 funcții de coasere, 283 de cusături decorative, 30 de cusături utilitare, 140 de broderii și multe altele. „

Masina de Cusut, Quilting si Broderie Bernina 770QE, 992 cusaturi, 140 broderii
Sursa foto : Cusut și Brodat

Las cana de cafea lângă PC ul portabil și îl sun pe Victor. Răspunde la al treilea „țîrrr”. E vesel, nu are de ce să nu fie vesel, vânzările merg bine, sunt cu mult…

Vezi articolul original 1.213 cuvinte mai mult

Șapte articole, șapte povesti

Cifra șapte, toamna anului 2020, undeva, într-un oraș oarecare. De ce taman șapte? Oare pentru că ea se născuse într-o zi de șapte? Poate. Sau poate că nu. What can be The answear? Cine poate spune? Viața este plină de coincidențe de tot felul.

Încă plouă. O ploaie rece, deasă. Oameni grăbiți se îndreaptă spre metrou. Frunze ofilite se strivesc sub tălpi groase. Își strânge paltonașul scurt și-și aranjează eșarfa. Apoi deschide umbrela și pășește prin ploaie. Un pas, doi pași, o intersecție, o bancă. Nu se așază, îl așteaptă în picioare, lângă un stâlp.

În acea dimineață de toamnă s-a trezit cu cifra șapte în cap. Apoi a luat o aspirină și s-a întrebat „de ce taman șapte ?”Negăsind răspunsul, a deschis larg ușile dulapului și și -a ales o ținută decentă, de zi. Șapte articole, șapte povești. Avea nevoie de povești. Ce ar fi fost toamna aceea fără povești? Ar fi fost doar o ploaie fină și rece și multe nostalgii. Avea nevoie de povești ca să treacă peste ploaia aceea rece. Șapte articole, șapte povești,

Metafora buzz-ului

Cifra șapte, toamna anului 2020, undeva, într-un oraș oarecare. De ce taman șapte? Oare pentru că ea se născuse într-o zi de șapte? Poate. Sau poate că nu. What can be The answear? Cine poate spune? Viața este plină de coincidențe de tot felul.

Încă plouă. O ploaie rece, deasă. Oameni grăbiți se îndreaptă spre metrou. Frunze ofilite se strivesc sub tălpi groase. Își strânge paltonașul scurt și-și aranjează eșarfa. Apoi deschide umbrela și pășește prin ploaie. Un pas, doi pași, o intersecție, o bancă. Nu se așază, îl așteaptă în picioare, lângă un stâlp.

În acea dimineață de toamnă s-a trezit cu cifra șapte în cap. Apoi a luat o aspirină și s-a întrebat „de ce taman șapte ?”Negăsind răspunsul, a deschis larg ușile dulapului și și -a ales o ținută decentă, de zi. Șapte articole, șapte povești. Avea nevoie de povești. Ce ar fi fost toamna aceea fără…

Vezi articolul original 1.064 de cuvinte mai mult

De toamnă

În fiecare dimineață adaug două lingurițe
Aproape pline
Apoi aștept să nu fiarbă
Clocotul le-ar zdrobi inimile
Asta știu din experiență
Era toamnă și-n urma ta
Rămăseseră doar câteva litere
Nu mai simțeai, nu mai credeai
Mă rugai să te iert, nu era cu intenție
Era doar o cafea amară din care sorbeam Literă cu Literă
Până ajungeam la capătul toamnei
Avea gust de zaț toamna în acea dimineață
Ploua mărunt și eu fierbem mărunt
Clocotul îmi zdrobise atunci inima
Asta știu cu siguranță, de atunci adaug mierea
Doar după ce trece clocotul