Pepeni

Mi-a zis „mâine plecăm la țară” și apoi a început să îndese în valiza mică tricouri, o pereche de șlapi, trei chiloți și doi pantaloni scurți. Când am ajuns, era deja deja noapte și pe masa din bucătăria mică ardea o lumânare așezată într-un pahar. Ca să vedem bine. Nu murise nimeni.

Abia a doua zi am descoperit cuptorul de pâine din curte. Când m-am trezit, mirosea a plăcintă cu branza, cineva m-a întrebat dacă vreau cafea. Voiam și cafea. Mi-a adus cafea într-o cană galbenă, ciobita, pe care am prins-o cu ambele mâini, să n-o scap. Apoi am adăugat două cuburi de zahăr și m-am așezat lângă cuptor. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau plăcintă. M-am mulțumit cu mirosul după care mi-am pus șlapii în picioare și m-am dus să culeg pepeni.

Când m-am întors de la cules, cineva pusese o casetă cu ABBA și toți dansau în curte, lângă cuptor. Încă mirosea a plăcintă. Mi-era prea foame ca să dansez, am trecut pe lângă ei fără să îi bag în seamă și mi-am turnat apă intr-un pahar. O femeie la vreo treizeci de ani m-a întrebat dacă vreau cafea. M-am gândit bine înainte să îi răspund și i-am spus că mai băusem una. Eram nevoită să o refuz. Femeia s-a întristat deodată, a lăsat ochii în podea și s-a retras. Mi-a părut rău că a trebuit să o refuz. Mi-era atât de foame încât simțeam că leșin. Mi-am adus aminte de pepeni. Erau îngrămăditi toți în curtea din spate, lângă cotețul de găini. Vreo sută de pepeni mari și cinci găini.

Am spart primul pepene trântindu-l de pământ, i-am mâncat cocoșul și apoi am dat drumul la găini. Ele au mâncat tot restul. Apoi am trântit al doilea pepene de pământ și i-am mâncat cocoșul. Femeia de treizeci de ani stătea în ușa casei. Își ținea mâna la gură și avea ochii mari. Căscati. La al treilea pepene s-a oprit muzica și oamenii care dansau lângă cuptorul de pâine au năvălit în curtea din spatele casei. Continuam să mănânc pepene și să privesc. Găinile mâncau resturile și oamenii, mirați, le priveau de pe margine. Am trântit de pământ al patrulea pepene și i-am mâncat cocoșul. Abia după al patrulea cocos am reușit să mă satur, mi-am șters mâinile de tricou, am dat drumul la muzică și am început să dansez. Încă mai mirosea a plăcintă.

Dealul Melcilor

Ne-am născut pe dealul Melcilor, vara strângeam nuci și nu mănâncam tocanita de melci iar iarna ne dădeam cu sania până ne opream în gard sau până puneam frână când cineva striga „pârtie” sau până când vedeam, după nuci, farurile Daciilor albe, turate la maximum, forțare să urce dealul. Multe nu reușeau să ajungă până sus, la mijlocul pantei începeau să se rotească în jurul dunelor de gheață formate până ajungeau să se oprească într-o poziție ciudată, niște forme la fel de ciudate trantite în mijlocul unui deal plin de copii, sănii și nuci, căruia cineva îi dăduse un nume ciudat care nu avea nimic de-a face cu nimic cunoscut.

Melcii apăreau doar prin curțile caselor de la baza dealului sau prin tufele de la marginea drumului.

Am conștientizat cu adevărat existența Melcilor la prima întrecere organizată într-una din curtile de la baza dealului.

Melcii, așezați inițial în linie dreaptă, o luaseră razna imediat după ce strigasem „start”. Melcul numărul doi intrase pe culoarul melcului cu numărul trei, Melcul numărul trei pierduse startul iar Melcul numărul patru o pornise în sens invers. Doar Melcul numărul unu înaintase drept, foarte încet dar drept, dar până la urmă ne plictisisem să-i facem galerie și îl lăsasem baltă, pe el și pe toți ceilalți trei melci pe care ne-am hotărât deodată să nu-i mai facem tocanita, căci numai gândul că cineva ar putea mânca melci ne făcuse să ragaiam prostește și să râdem ca niște copii prosti ce eram, fără să știm că peste ani de zile, mult după ce Daciile vor dispărea și livada de nuci va fi înlocuită cu un ansamblu rezidențial de patru stele cu vedere peste oraș, vom ajunge într-un oraș mare, cu străzi late, fără sănii și fără Dacii în care iernile erau fi plate, fără dealuri, fără sănii, și vom afla îngroziți că melcii, serviți cu un sos gros de usturoi, erau una dintre delicatesele care le definea națiia.

Abia atunci, peste mări și țări, am realizat că exista cu adevărat o legătură intre dealul Melcilor și melci iar nucii, copii, Daciile și săniile erau doar simple întâmplări, la fel de ciudate.

Deasupra

Cel mai simplu e sa scrii despre nimic. Începi cu o literă oarecare și te lași purtat de val. Direcție, semnificații, legatura dintre personaje, dialoguri, totul. E ca și cum ai lua un avion care nu duce nicăieri. Plătești bilet întreg, ceri loc la geam, te rotești câteva ore deasupra orașului, dacă ai noroc să fie senin observi orașul de sus, dacă nu, trăiești intens și sus.

În ambele cazuri îți lași ochii să se lipească la întâmplare de o pată de culoare, de un contur slab conturat, de o formă ciudată, oricum ar fi, nu intervii niciodată rațional, nu ai cum să intervii rațional acolo sus, în interiorul nimicului, nu există decât sentimente.

Te lași purtat de gânduri ca și cum acolo, în avionul care nu duce nicăieri, e tărâmul tuturor posibilităților, al tuturor arogantelor, acolo, în avionul care nu duce nicăieri e ca și cum te-ai lăsa purtat de cuvinte, fără destinație, ca și cum doar ai începe mereu fără să știi când și cum vei termina.

Uneori o faci intenționat să-ti cumperi bilet, alteori te trezești privind pe hublou norii și simțind forfota orașului invizibil de dedesubt până când, deodată, realizezi că s-au terminat toate cuvintele și pilotul vă roagă să vă puneți centurile de siguranță și să nu panicați, veți ateriza de urgență în cel mai apropiat aeroport, în cel mai fericit caz. În caz contrar, cel mai simplu e sa scrii despre nimic, să începi cu o literă oarecare și te lași purtat de val, indiferent până unde.

Poveste de iarnă

Țineam floarea cu ambele mâini. Ce naiba să faci într-o zi geroasă de iarnă decât să ții o floare roșie cu ambele mâini, sperând să nu devină doar o tijă-sloi cu niște petale veștejite la un capăt?

Îmi simțeam degetele una cu țesătură de lână a mănușilor și priveam cerul gri hipnotizată parcă de fulgii albi, nici prea mari, nici prea mici, nici foarte deși și totuși îndeajuns de mulți încât să se depună peste orașul dintre munți, pe toate străzile lui înghesuite și întortocheate, într-un strat alb de zăpadă din ce în ce mai gros și mai dens din cauza căruia mâine se vor închide cu siguranță toate școlile și toate străzile acelea mici și întortocheate își vor pierde casele colorate în spatele nămeților.

Priveam cerul cu ochii închiși și floarea devenea din ce în ce mai rece, roșul petalelor se amesteca cu albul topit al fulgilor și aproape că nu-mi mai simțeam degetele când m-am auzit strigată, cineva de pe trotuarul din față îmi cunoștea numele și mă recunoscuse sau poate doar se înșela dar asta nu aveam cum să știu atâta vreme cât refuzam să-i răspund si continuam să-mi țin ochii lipiți de cer și degetele lipite de floare.

Mă bucuram în sinea mea că mai există oameni care să mă confunde cu altcineva sau poate chiar să mă recunoască dar asta recunoșteam până și eu că era foarte greu de imaginat și, într-un gest de egoism pe care îl repetam des în ultima vreme, ca să-mi mentin starea de bucurie cât mai mult, ca să mă mint în continuare, preț de câteva minute in plus, am refuzat să răspund omului de pe trotuarul din față continuând să privesc cerul si să strâng floarea între degete până când a fost prea târziu.

La un moment dat, floarea, mănușile , fulgii și omul de pe trotuarul din față au dispărut toate sub un scrasnet de roți, un fum dens și un miros de cauciuc ars, amestecate cu înjurăturile imposibil de reprodus ale unui șofer mustăcios de vreo cincizeci de ani pe care-l vedeam atunci pentru prima și ultima oară în viață

Relief

Mi-au crescut munți printre degete și unghiile au început să curgă câmpii. Dincolo de vârful ascuțit al dealului din fața ochilor există un infinit de povești încă nenăscute, încă netrăite, încă nerespirate.

Cu ochii în creasta zidului care desparte lumea mea de lumea celorlați, aleg la întâmplare un fir narativ. Este unul simplu, curge line și nu încurcă pe nimeni. Nici măcar pe mine.

Fata, o brunetă copilăroasă, sare coarda într-o curte cu cimentulsărit. Ciment prost, învârtit la mână de un zidar fără experință. Fata nu știe, nu a trăit vremea cimentului amestecat la mână.
Lângă fată, puțin mai încolo, trei găini albe, de carne și un cocoș pestriț, de talie mică. Fata nu știe, dar cocoșul nu e prietenul ei. În mintea lui nu se țes gânduri, nu se coc răzbunări nu se iscă planuri de nici un fel. În mintea lui nu există nimic dar ochii au capturat de ceva vreme mișcarea. Prea sacadată, prea previzibilă.

Fata sare egal, la intervale exacte, cocoșul se apropie tăcut. La al șaselea salt, odată cu fata sare și cocoșul la glezna fetei, fata se sperie, nu anticipase, nu prevăzuse, nu auzise. Se oprește brusc, undeva în aer și-și dorește să rămână acolo, atârnată de un nor invizibil, într-un echilibru precar.

Nu rămâne, legea gravitației intervine, fata revine cu picioarele pe pământ, cocoșul, enervat, ciupește, fata țipă, o doare, coarda cade, o formă ciudată pe cimentul sărit rămăne, cimentul se sparge în bucăți mici sub tălpile fetei, stropi mici de transpirație cad pe bucățile mici de ciment, cocoșul fuge, fata fuge, coarda rămâne, o formă ciudată lipită de astfalt, mie mi-au crescut munți printre degete și unghiile au început să curgă câmpii.

Nu știu ce direcție să-i mai dau fetei și nici ce viitor să-i rezerv cocoșului. Din cauza zidului care desparte lumea mea de lumea celorlați, mă blochez complet, firul narativ cade, o formă ciudată zace pe cimentul spart, cocoșul rămâne suspendat undeva între glezna și genunchiul fetei, iar fata, fata probabil că n-ar fi trebuit niciodată să existe.

În urma ei, doar coarda și câțiva stropi de sudoare lasă să se înțeleagă că a existat odată, efort creativ. Tot restul s-a spart in bucăți mici, nesemnificative pe care nimeni nu a mai reușit vreodată să le pună cap la cap.

Pepsi Cola

Își turnase în pahar Pepsi și apoi golise paharul. Băutura era fin acidulata dar parcă nu mai exista bucuria gustului de odinioară. Nu își dădea seama dacă își schimbase gustul sau doar faptul că acum totul era posibil și la îndemâna oricui tăiase din savoarea clipei, odată intezise.

Apoi se îndreptase spre pârâul care străbatea satul și privise îndelung pietrele. Acum stătea pe podul îngust și se gândea unde a greșit. Nu-i fusese cu intenție să arunce cu cuvinte grele, doar de dragul retoricii dar ceva din expresia lui o făcuse să nu se mai poată opri.

Acumulase prea mult, își spunea privind pietrele călcate de apă, poate de aceea răbufnise necontrolat. De fapt și de drept nu o deranja faptul că răbufnise. Nu, câte o ceartă din când în când echilibra energiile, stabilizand, pentru o bucată de timp, relația. Asta nu o inventase ea, i-o spusese de câteva ori psihologul la care, până la urmă, plictisita de rugămințile insistente ale Adinei, se dusese.

Cu Adina se cunoștea de la zece ani, de pe vremea când dealul din spatele casei era încă acoperit de o livadă de nuci bătrâni în care nici măcar ele nu reușeau să se urce. Nucii, mai toți aveau coroană mare, formată cu mult deasupra solului și tulpina cu noduri mici, înghesuite.

Adina remarcase imediat că ceva nu era în ordine și o întrebase de câteva ori dacă se întâmplase ceva dar ea refuzase să recunoască că ceva nu mai mergea ca înainte. Îi trebuise mult timp să recunoască, ea față de ea însăși, că ceva scârțâia undeva, că mecanismul acela uns și întreținut cu atâta efort de-a lungul timpului, nu mai funcționa ca înainte.

Până la urmă fusese nevoită să admită că se ducea totul de râpă și atunci, răpusa de greutatea realității, îi povestise totul Adinei.

Așa ajunsese la psiholog și așa își construise o nouă rutină. Trebuia să depășească granițele impuse, să cucerească noi teritorii, să schimbe conturile formelor ce îi defineau existența și consistența trăirilor, așa îi spusese psihologul după ce ea îi povestise, mai întâi pe scurt, mai apoi din ce în ce mai detaliat, tot ce i se întâmplase.

Făcuse zece ședințe, de cate o oră fiecare, de-a lungul cărora învățase multe despre ea și despre lumea înconjurătoare. Apoi, la vreo săptămână după, se hotărâse să pună în practică tot ce învățase.

Făcuse o baie fierbinte, folosise o cremă de corp cu miros de mosc și-și pieptanase părul negru cu cărare pe mijloc. Apoi alesese o rochie roșie, cambrata și niște balerini negri, fără toc. Când ajunsese la ușa apartamentului lui, era deja noapte și mirosul de mosc abia se mai simțea. În fața ușii maro, de stejar, ea se simțea mică și nehotărâta. Îi venea să lase totul baltă și să o ia la fugă dar îi era rușine. De ea, de promisiunile pe care și le făcuse, de Adina.

Până la urmă apăsase timid pe sonerie și asteptase. Dincolo de ușă se auzeau pași, farfurii și tacâmuri. Îi deschisese chiar El. Era mirat, nu se aștepta să o vadă acolo, nu-i spusese că vine. Mirosea frumos, un pic acidulat și avea părul încă ud. O invitase înăuntru și ea acceptase. Se așezase pe un scaun și se gândise de unde să înceapă. Încet -încet își revenise și își recapătase încrederea în ea. Ceruse un pahar cu apă din care sorbise o gură. Apoi îi spusese calm : „nu te mai înghit”, pusese paharul pe masă și îl părăsise, trântind ușa după ea.

Nu își dădea seama dacă nu mai ținea deloc la el sau doar faptul că era deja al ei de atâta amar de vreme îi tăiase demult cheful.

Oriunde

Habar nu am de ce mi-am luat ca reper un fir de iarbă. Probabil pentru că mă plictiseam într-o asemenea măsură încât mă întinsem în iarbă și privisem timp de o jumătate de oră cerul. Era de un albastru închis și, prin el, treceau, din când în când, corbi.

De fapt nu sunt singură că erau corbi. Puteau foarte bine să fie ciori sau ulii. I-am privit ceva timp de acolo, din iarbă, încercând să -mi imaginez unde se duceau. Se învârteau în cerc, ca și cum nu erau cu adevărat hotărâți să se ducă.

Am luat un fir de iarbă între dinți și am zâmbit. Poate că regretau vara care tocmai ce trecuse? Sau, poate, își pierduseră calea? Nu ajunsesem la nici o concluzie când sunase, undeva, ceasul. Era ora unsprezece și cineva tocmai ce se trezea.

Îmi imaginam, de acolo, din iarbă, că, odată ce-si va da cu apă rece pe față și-și va freca dinții cu pasta de dinți, își va pregăti o cafea tare, fără zahar, pe care o va sorbi pe terasa din spatele casei, descoperind ce s-a mai întâmplat prin lume de pe telefonul mobil, probabil un iPhone, ultimul model.

Când terminasem să-mi imaginez, corbii dispăruseră și cerul devenise și mai albastru. Privisem din nou, îndelung, acel infinit de albastru, până mă plictisisem din nou. În lipsă de altceva, mă întorsesem pe o parte, și-mi luasem ca reper firul de iarbă. Habar nu am de ce fix acel fir și nu altul. În definitiv păreau toate la fel. Ca și corbii priviți din iarbă, ca și aroma cafelelor tari, toate păreau identice. Și totuși, privit de aproape, firul de iarbă era un reper bun. Dincolo de el, perpendicular pe orizont, creștea o vita de vie. Apoi am adormit.

Când m-am trezit, nu mai mirosea a cafea tare și reperul dispăruse, amestecat printre alte fire de iarbă identice. Abia atunci am realizat că aș putea fi oriunde, dar, dintr-un motiv necunoscut, mă încăpățânez să nu fiu.

Galben

⁃ Ieși naibii din galbenul ăsta că-mi lăcrimează ochii de nu mai pot!

Striga la el de după gard. Niște scânduri inegale, așezate una lângă alta și apoi bătute în niște cuie recuperate de la o podea mai veche. Nici măcar la fel de înalte nu erau. Privit de departe, gardul părea un pachet de cărți aruncate la întâmplare.

Îi plăcea să -și imagineze lumea altfel, tare îi mai plăcea. Era al naibii de plictisitor să ai mereu o viziune comună asupra lucrurilor. „Ca toată lumea” era genul de expresie care îl îngrozea. La ce bun să fii la toți ceilalți? A naibii plictiseală!

Mirosea acru și-i venea să vomite. Își ținea nasul într-o batistă și așeza culoarea în straturi neuniforme. În definitiv fusese alegerea lui. Se saturase să tot privească scândurile alea scorojite. În plus, de vreo câteva ori,îi intraseră și niște așchii fine în degete când se sprijinise de gard.

⁃ Un pachet de cărți, chiar și răsfirat, n-ar trebui să înțepe, își spusese atunci și decisese să vopsească gardul.

Așteptase o zi caldă, să se usuce repede vopseaua. Așteptase mult, era aprilie și zilele calde erau rare.

Prima zi caldă fusese într-o marți, la sfârșitul lunii. Dimineața fusese gri, cu niște nori groși care acopereau tot orizontul, dar înspre prânz cerul se limpezise și se făcuse cald. Vecinul, cățărat pe o scară gri, reglabila, curăța pomii de crengile uscate. Când începuse să vopsească gardul, mirosul acru, de vopsea, invadase tot cartierul. Vecinul îl privise încruntat, coborâse din pom, și venise la el, pe partea cealaltă a gardului.

⁃ Ieși naibii din galbenul ăsta că-mi lăcrimează ochii de nu mai pot!

Așa îi strigase, de după gard. Vecinul nu înțelesese ce dorea de la el. Despre ce galben să fi fost vorba? Vopseaua era de-un maro închis. Instinctiv, se îndepărtase de gard și nu-l mai salutase. Era un tip ciudat omul care vopsea gardul. Se mutase de curând în cartier, moștenise casa de la un unchi bătrân care murise în niște circumstanțe ciudate. Sosirea lui în cartier provocase o oarecare mirare. Oamenii vorbeau șoptit, făcând presupuneri. Nu părea să fie în toate mințile. Umbla îmbrăcat în culori țipătoare și, uneori, vorbea singur. Când îl salutau, răspundea politicos, zâmbind și aproape de fiecare dată începea conversații despre te miri ce. Avea un fel ciudat de a povesti lumea. Oamenii lui se numeau fluturi și micile evenimente din viețile lor, el le numea mici sfere verzi, impredictibile.

În ceea ce privește galbenul, rămăsese multă vreme un mare mister. Vecinul povestise în cartier într-o încercare disperată de a rezolva misterul, dar nimeni nu găsise vreo explicație. Cartierul era locuit de oameni seci, de vârstă medie, născuți înainte de Revoluție.

Timpul trecuse, zilele incepusera să devină din nou mici, „cât un vârf de ac”, așa începuse el să le spună și, pe șase noiembrie ninsese pentru prima dată. Sub incidența fulgilor reci, gardul părea gol și la fel de inegal. Semana și mai tare cu un pachet de cărți aruncat la întâmplare pe un câmp. Singura diferența era culoarea, un maro trist de care nici fulgii nu se lipeau. Privit de departe, din curtea vecinului sau din spatele geamurilor aburite de la bucătăriile mici de bloc, construite înainte de anii optzeci, peisajul era gri și fad. Îi lipsea cu desăvârșire ceva, ceva subtil și extrem de galben.

Așa obișnuia el să numească soarele dar nimeni nu știa.

Paracetamol

Mi-am pierdut viața mea calmă, banală și lipsită de orice perspectivă ieri. Nimeni nu-mi spusese cum e să pierzi așa ceva, drept pentru care, când m-am trezit în marea aceea de cearceafuri îngălbenite, m-am speriat. Nu-mi aduceam aminte mare lucru. Știam cum mă cheamă, cu ce mă ocup și cam atât. Ca să scap de senzația aceea stranie de lipsă de sine, închideam ochii și atunci începeau să mi se perinde, dincolo de pleoape, fragmente din alte vieți. Nu recunoașteam pe nimeni, toate întâmplările acelea ciudate și concentrate care se derulau dincolo de pleoape aveau un sens, o formă, erau construcții perfect raționale și, tocmai din acest motiv, mi se făcea deodată frică și trăgeam de pleoape, să se deschidă, să nu care cumva să mă pierd prin viețile altora. Reușeam cu greu să revin în cearceafurile îngălbenite, deschideam ochii și, ca să nu cumva să cad din nou în nebunia din spatele pleoapelor, priveam tavanul minute în sir, fără să aud, fără să gândesc, fără să simt. Din când în când îmi aminteam fragmente, mici bucăți fără logică din ceea ce părea să fi fost viața mea calmă, banală și lipsită de orice perspectivă, viața mea de dinainte. Din când în când, la intervale neregulate de timp, mi se făcea frig și începeam să tremur și, după ce nu mai tremuram începeam să ard și cădeam din nou în viețile altora, viețile acelea logice, cu întâmplări coerente și final neașteptat, pe care eu nu le-aș fi putut niciodată trăi dacă nu mi s-ar fi întâmplat să mă trezesc în acel morman de cearceafuri îngălbenite. Apoi, când se făcea întuneric, luam două pastile albe, de paracetamol, pe care le înghiteam cu un litru de apă și apoi începeam din nou să tremur și, când nu mai tremuram, poate că adormeam și-mi aduceam aminte de viața mea banală de dinainte dar nu-mi mai amintesc cu precizie dacă așa s-a petrecut în realitate totul.

Azi îmi aduc cu greu aminte de ieri și continui să caut. La al unsprezecelea paracetamol mă voi opri și voi schimba cearceafurile.

Cafea și scrisori

Pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric. Soba, o „vesta” veche, avea două plite negre ce păstrau căldura peste noapte iar podeaua era din scânduri roșii, dreptunghiulare.

Habar nu are de ce își amintește de podea. Nu știe nici cum a făcut legătura dintre plita și podea. Poate i-a adus aminte de podea mirosul de petrol cu care ștergea bunica pe jos? Bunica a murit de ceva ani buni dar mirosul de petrol a rămăs impregnat în scânduri. Așa cum mirosul de cafea proaspăt măcinată a rămăs impregnat în zidurile groase, de cărămidă roșie, și cum mirosul de „eau de Cologne” a rămăs impregnat în fețele de pernă din bumbac.

De ibric nu-și mai amintește mare lucru. Să fi fost roșu? Sau, mai degrabă albastru? Nu mai știe.

Habar nu are care e logica amintirilor și nici care este mecanismul legăturilor dintre ele. Cert este că pe vremuri își făcea, în fiecare dimineață, o cafea neagră, la ibric, pe care o sorbea dintr-o cană neagră, ciobita, în timp ce citea, în revista „Caleidoscop”, poșta redacției.

Scrisese și ea la „poșta redacției” și i se publicase textul: „am 19 ani, sunt dintr-o comună din județul Bihor, și aș vrea să corespondez cu tineri și tinere din toată țara „.

O săptămână de la publicare, începuse să primească scrisori. Zeci de scrisori. I se făcuse chiar jenă de Sandu, poștasul. Când îl vedea apărând la capul străzii, ea dispărea în casă și nu mai ieșea decât când îl auzea plecând. Sandu bolborosea de fiecare dată după ce umplea cutia cu scrisori. Erau zile când teancul de scrisori pe care îl primea era atât de mare încât Sandu se vedea obligat să arunce scrisorile pe după poartă. Le arunca și pleca bombanind. „A înnebunit lumea” spunea, își ștergea cu mâneca transpirația de pe frunte și – și continua tura, până în capul dealului.

După ce pleca Sandu, apărea și ea de după ușa de la intrare și strângea scrisorile. Apoi le citea pe toate, ore în sir. Zilele îi erau în acele vremuri pline de povesti și de oameni, de vieți necunoscute care-și deschideau inima, de noi posibilități. Răspundea și ea, îi plăcea să scrie. Își exersa astfel imaginația, inventând o viață pentru fiecare scrisoare. Nu scrisese niciodată nimănui despre cine era ea cu adevărat, cu ce se ocupa în realitate și ce pasiuni avea. Uneori nici ea nu mai știa cu adevărat cine este. Când i se întâmpla acest lucru, se ridica speriată în oglindă, se recunoștea și se liniștea. Era o fată cu parul rosu, ochii albaștri, purta ochelari și îi plăcea să-și bea cafeaua inventând vieți.

Prima viața inventată fusese a ei. Ii plăcea cafeaua neagră, la ibric, pe care și-o prepara în fiecare dimineață într-un ibric de care nu-și mai aduce aminte, pe o sobă „vesta” veche.