Complet explicabil

S-a dus naibii totul într-o miercuri. Pisica privea figurina de lut cu mare interes. Figurina de lut tăcea. Nu reprezenta aproape nimic. Dacă o priveai de departe, semăna cu o grenadă. Dacă te apropiai puțin mai mult, începea să semene a bufniță. Nimeni nu știa cine o făcuse. Fusese primită cadou și așezată pe raft. Pisica o privea des. Simțea ea ceva. Apoi a apărut o cârpă de praf și un moment de neatenție. Praf și cioburi s-a ales.
Conform superstiției, era ceva complet explicabil.

E un miracol

Seara se lasă așteptată, orele se preling uneori surde, alteori oarbe, ferestre deschise către infinit lasă albastrul să intre, la etajul trei, primul apartament pe dreapta, două cupe de șampanie se întâlnesc pentru prima oară, pe terasa de la ultimul etaj un bărbat în floarea vârstei dă muzica mai tare, undeva, nu foarte departe, amestecat cu mirosul de gazon proaspăt tăiat, un bondar își dezgroapă o aripă, prognoza meteo anunță ploi și vânt puternic. Și ăsta e doar începutul.

Cioara

În fiecare seară, la șapte, pe pervaz se așeza cioara. Îmi plăcea să o ascult, știa povești ciudate. Trăise mult cioara, întâlnise multe suflete și ascultase multe voci. Așa învățase poveștile. Nu o întrerupeam, nu-i plăcea să fie întreruptă, o lăsam să termine povestea și apoi o întrebam. Rar avea timp să-mi răspundă, la șapte patruzeci apărea Relu, îmi întindea un.pumn de pastile și mă trimitea la culcare. Nu opuneam rezistență, știam că în fiecare seară, la ora șapte, pe pervaz se va așeza cioara.

Greșeala

Încă mă întreb unde am greșit. M-a trezit o lumină puternică și niște ciripitori. Cer senin, păsări mici, animate de diverse dorințe, miros de iarbă proaspăt cosită, și-n rest, o mare bucurie.
M-am ridicat din pat, am deschis larg fereastra și am respirat timp de câteva minute. Nu-mi mai aduceam nimic aminte, nu știam nici cum mă cheamă, nici câți ani am și totuși, nu se învârtea nimic cu mine. A fost o senzație de nota zece până au apărut degetele, au închis fereastra și mi-au urat bun venit pe lumea cealaltă.

Balcoane

Era o vară ciudată, timpul avea forțe ascunse și distanțele se subțiau câte puțin în fiecare zi. Admiram apusurile dintr-un șezlong așezat pe balcon și îmi imaginam în fel și chip. Chipul nu era mereu același, uneori avea ochii verzi, alteori avea parul lung. Când terminam, mi se făcea rușine. Nu mă vedea nimeni, dar eu știam. Până în ziua în care am întâlnit-o pe ea. Când s-a trezit, s-a întors cu fața spre mine și mi-a spus : te-ai descurcat foarte bine. I-am zâmbit, m-am îmbrăcat și am plecat. N-am trântit ușa.

Urma scapă turma

Doru a murit primul, Grigore a suferit puțin iar eu? Eu eram ultimul din clasă, mă așezase doamna în prima bancă, să văd la tablă, cică eram miop, așa îmi spuseseră când îmi aruncaseră ochelarii ăia albaștri pe nas, eram mereu flămând și rămâneam mereu în urmă, îmi curgea transpirația stropi când încercam să îi ajung pe ceilalți, nu mă prea ducea mintea, așa mă obișnuisem să mi se spună, așa și eram, sau poate așa mă învățaseră ei să fiu, cert e că, la un moment dat, m-am enervat.

Zâmbetul

Strivise melcul sub talpa groasă a sabotului drept și apoi zâmbise satisfăcută.

Ina avea un zâmbet fermecător, ochi căprui, puțin alungiti, câțiva pistrui pe nas și pe pomeți, părul îl avea blond și rar, prins într-o coadă de cal pe care i-o făcea bunica ei în fiecare dimineață, înainte să plece la școală.

Mai avea și un bunic sever care îi trăgea palme la fund de fiecare dată când lua o notă mică. De fapt și de drept era un bunic vitreg care o certa des și pe bunica Inei, așa cum se certau bunicii mei, așa se certau și bunicii Inei, era normal să se certe, așa credeam eu pe vremea aceea, și eu crescusem printre țipete și amenințări, bunicul țipa la bunica, o amenința pe mama dar Mama nu-l prea băga în seamă pe bunicul, mama știa că pe mine nu mă bate niciodată bunicul și, ca să nu se mai audă din stradă cum se ceartă, mama zicea mereu ca bunicul și făcea ca ea, atâta vreme cât pe mine nu mă atingea era bine, așa gândea mama pe atunci dar nu realiza că nu palmele bunicului erau cele mai periculoase ci vorbele acelea spuse cu năduf și aruncate cu atâta răutate în față, acelea dureau cel mai tare și lăsau urme chiar multă vreme dupa ce mama închidea ușa de la intrare, să nu se mai audă din stradă, chiar multă vreme după, ani la rand au lăsat urme, de aceea eu ajunsesem să cred că așa trebuie să fie, că bunicul Inei nu încălca nici o regulă și, oricum nu conta, după o scatoalca sau două, Ina uita, uita și zâmbea.

La Căminul Cultural

Te aștept la o cafea. E simplu. Etajul 7, apartamentul 2. Cum mergi spre oraș, pe dreapta, lângă prăvălia lui Matei, treci pe lângă biserica veche din spatele cimitirului în care sunt îngropați toți, aleea 59, pe dreapta, lângă fostele băi publice, nu departe de vechea brutărie, de lângă școală, renovată complet în 2001 pe banii dați de vechea fabrică de mobilă de la marginea satului, cum mergi spre oraș, pe dreapta, din fața noului ansamblu rezidențial ridicat în locul fostului cămin cultural. Interfon 9.

Poarta

Am avut odată, mai demult, o poartă verde, de fier, pe care obișnuiam să scriu cu creta și apoi să șterg cu un burete înmuiat în apă. Asta a fost la început, apoi au apărut anunțurile din ziare și scrisorile de la necunoscuți. Mă împrieteneam repede în scris și nu îi vedeam niciodată. Apoi a apărut Internetul, a dispărut hârtia și ai apărut tu. Poarta a ruginit intre timp și nimeni nu mai folosește creta. De la poarta veche până-n verdele ochilor tăi e o lume întreagă de întrebări fără răspuns. Dar eu încă sper.

De sus

De sus, lumea părea altfel. Oamenii erau mici și problemele lor deveneau deodată nesemnificative. Ea? Ea era o ființă complicată. Despica mereu firul în patru, vedea întotdeauna partea negativă a lucrurilor, bănuia mereu că se va întâmpla ceva ce va schimba mersul lucrurilor în rău, și, când îți era lumea mai bună și viața mai frumoasă, imagina sfârșitul lumii. Au încercat s-o schimbe, i-au vorbit frumos, au trimis-o și la psiholog și tot degeaba.

Până la urmă au urcat-o în pod și au lăsat-o acolo.