Interogatoriul

Ce-ai vrea să fii. Poate doar dacă apeși mai mult pe prima silabă o să îți răspund. Bine, CE-AI vrea să fii. Așa e bine. Un gândac. De ce așa mic și negru. Pentru că e evident că voi fi strivit. Strivit unde. Între unghii. Apropo, dacă aș fi în locul tău mi-aș face o manichiură. Dar de ce. E de suprafață. Ca să nu dau impresia că nu îmi pasă. Bullshit. Dar ok, să revenim la gândaci. De ce. Se strecoară. Și tu, și eu, ne strecuram, încercăm.. Eu încerc să-l urmăresc. Și. Și nu reușesc.

Amestecate

Plouă strâmb și greu printre dureri îmbrăcate în culori stridente, în grădină o pasăre țipă colorată în albastru, cât o ține ciocul, cuvinte obscene la adresa societății, undeva, dintr-o prună mov, putrezită, scoate capul un vierme roz, sudezvoltat, care se împiedică sălbatic, pe o piatră gri, de o furnică neagră, grasă, și apoi cade dezinvolt peste o frunză portocalie, numai piele și os. Numai iarba, de un verde strâmb, scuipă-n mușuroaie de cârtiță, broderii fine, de Bavaria.

Kitsch

El avea un ochi de sticlă, o mustață lipită fix sub nas și purta perucă. Păr blond, artificial, cu câteva bucle mici, deasupra urechilor. Ea avea ochii verzi, două mărgeluțe drăgălașe, de un rozuleț fermecător îi erau înfipte în urechiușele ei delicate și unghiuțele le avea date cu ojă albastră. Când ea și-a dat de pe ochișori un firuleț de păr cu mânuța ei finuță, el s-a îndrăgostit de ea. Simțindu-se privită, ea și-a lăsat ochișorii în jos și el i-a adunat. De atunci nu s-au pierdut din vedere.

O viață

Aș fi avut ochii mai verzi decât marea și pletele mai răsfirate decât nebunia valurilor care macină țărmul. Te-aș fi iubit până la ultima scoică, acolo, întinși peste alge, amestecați printre pietre, acolo te-aș fi iubit până ce totul ar fi devenit una cu apusul, linia aceea fină pe care n-am ajuns niciodată să o scufundăm în mare, departe de lumea înconjurătoare, iar tu tu n-ai fi aflat niciodată, atât de tare te-aș fi iubit. Dar, pentru că n-am fost niciodată, nimic din toate acestea n-a putut să se întâmple.

Casa din copac

Am ales cel mai înalt copac și mi-am construit o casă. A cincea creanga, de jos în sus, prima pe stânga. De pe balcon se vede marea. De pe geamul de la bucătărie se văd munții. Din garaj nu pot ieși decât dacă mă aplec. Mașina nu încape niciodată. Noaptea deschid acoperișul și număr stelele. Cu zecile, uneori chiar cu sutele. Alteori desființez toate ușile și toate pragurile. Doar apoi adorm. Când mă plictisesc, îmi iau zborul. Sunt zile în care doar fâlfâitul aripilor rămâne în urmă.

Doamnelooor și domnilooor

Din motive obiective, care nu țin de alegerile niciunuia dintre noi, de acum înainte vom fi obligați să vă spălăm creierii cu apă rece. Liniște. În alte circumstanțe am fi considerat cu totul și cu totul inexplicabila lipsa oricărei reacții din partea rtea voastră, în condițiile de față nu ne simțim jigniți și nu considerăm atitudinea dumneavoastră drept inadecvata. Liniște. Acestea fiind spuse, vă rugăm încă o dată să ne scuzați pentru gena provocată. Abia apoi a venit Revoluția.

Anunțul

Azi am împușcat moartea. Moartea primei iubiri, moartea primei mari iluzii, moartea primului Iubit, moartea Melcilor, moartea visului, moartea speranței, moartea cailor, moartea iepurelui, moartea minții, moartea cântecelor, moartea aromelor, moartea florilor, moartea timpului, moartea ochilor, moartea trupului, frica de moarte, moartea fricii. Întâi i-au sărit ochii din cap, apoi inima din piept. Doar într-un sfârșit i s-au închis pleoapele. Am pus un bănuț deasupra și mi-am pus o dorință.

Un început bizar de toamnă

Totul a început brusc. Un tunet prelung, urmat de un țipat. Nimeni nu se aștepta. Au tăcut toți și au ascultat. Nu s-a mai întâmplat nimic câteva minute. Apoi, când se plictisisera deja să aștepte, s-a auzit răcnetul. Cel mai răsunător răcnet pe care îl auziseră vreodată. Tremurau toți de frică și de frig, dar continuau să privească cerul. Erau siguri că de acolo veneau toate. Spre dimineață, înainte sa se lumineze, au văzut o stea căzătoare. Abia a treia zi au îngropat-o. De barba-su nu-și mai amintește nimeni.

2.0

Trebuie să mai aștepte. Așteaptă. Dincolo de orice realitate palpabila e un fel de apă curgătoare pe care, dacă o privești dintr-un anumit unghi, ai putea-o confunda cu un creion prost ascuțit sau cu un bondar amețit sau, și mai rău, cu o zacusca de vinete cu ardei lăsată prea mult la soare și apoi uitată ani de zile într-o pivniță umedă. Nu asta a vrut să spună dar doar asta a ieșit. E un bug recunoscut, în curs de reparație. Trebuie să mai aștepte, ei, la helpdesk, nu pot face nimic.

Fragil

Îmi prindeam matricola cu capse. Profa de economie politică ținea să avem un număr. Oricum ar fi fost, când se terminau orele, îmi smulgeam matricola din capse și o băgam în buzunarul de la sarafan. Nu știu de ce făceam asta. Era unul dintre cele mai bune licee din oraș. Intrasem printre primii zece. Probabil din cauză că uram sistemele. Profa de sisteme ne dicta timp de patruzeci și cinci de minute și apoi se așteapta să repetăm după ea. De aceea, poate, am urât sistemele. Apoi o luam agale către casă pe Calea București. Pe vremea aceea nu știam că în fiecare oraș există o cale către București. Am aflat asta abia când am ajuns în București. Facultatea era nu departe de Dâmbovița. Căminul din regie era construit în anii ’80, pentru universiada. Abia după terminarea universiadei a devenit, cu adevărat, cămin. Apoi, după Revoluție, ne-am mutat în Leu. Dar nu asta e important. Imediat după ora de sisteme, plecam acasă. Nu luam troleibuzul 3 sau troleibuzul 5, mergeam acasă pe jos cu doi colegi îndrăgostiți de mine. Așa îmi plăcea să cred, că erau îndrăgostiți de mine. În realitate nu erau, dar, faptul că eu credeam că ei erau îndrăgostiți de mine, mă făcea să trec peste toate. Mă despărțeam de ei la a treia intersecție, o coteam la stânga, urcam dealul și ajungeam acasă. Ușa era deschisă, bunicul zăcea în fața porții. Săream gardul de plasa fără mare efort. Îl ridicam pe bunicul cu greu. Sarafanul bleumarin era puțin deasupra genunchilor. Forma de con o dorisem eu. O cususem de mână, inegal. Reușeam, de fiecare dată, să sar gardul de sârmă. Aveam prindere bună. Reușeam să cad în picioare. Abia apoi îl ridicam, cu greu, pe bunicul, și îl convingeam să intre în casă. Se așeza pe patul din bucătărie și ceda. Când îi dezlegam șireturile mirosea a alcool amestecat cu urină. Îmi venea întotdeauna să vomit dar nu vomitm niciodată. În definitiv, era bunicul meu. Din cauza asta, și poate nu numai, m-am hotărât la un moment dat să iau calea Bucureștiului.