Moloz

Extras

Stela pune ibricul pe foc și, imediat după ce apa începe să fiarbă, adaugă o linguriță de zahar și una de nechezol. Lenuța se foiește în fotoliu, în fața televizorului.

– Și ce-au rezolvat Lenuțo? Au strâns toată viața la saltea, ca tâmpiții, că în CEC nu aveau încredere și apoi au murit într-un azil de bătrâni, uitați de toți. Salteaua aia a explodat, pur și simplu. Fix ca în visele lor. Praful s-a ales de toate. Iți spun eu, că eram de față. Imediat după Revoluție, când leul și-a piedut valoarea, au înnebunit cu toții. Și ei, ca mulți alții, și-au tăiat salteaua cu cuțitul și au numărat banii în fața mea. Plângeau și numărau. Șaptezeci de mii de lei și un pic. Le lipsea puțin să-și ia nenorocita lor de Dacia galbena cu număr de București. Nu era mai bine pe vremea Comisiei? Ce le-a trebuit Revoltă?

– Hai Steluțo, nu te mai îndârji așa, că-ți creste tensiunea. Mai bine hai să-ți mai torn niste nechezol, și-ti pui tu câtă zaharină vrei, da? Si, dacă e sa o spunem pe cea dreaptă, nici pe vremea Comisiei nu era perfect, hai să recunoaștem. Dacă nu era Gelu al meu, să facă rost de iarbă din Dark Place, nu știu zău dacă aș fi rezistat să nu mă arunc și eu. Să n-ai nimic de făcut e la fel de mizerabil ca atunci când nu-ți vezi capul de datorii și trebuie să muncesti de dimineața până seara ca să le plătești. Dacă n-ar fi împins la extrem bunăstarea materială, Comisia n-ar fi căzut nici până azi. Ascultă la mine, că știu ce spun. Dar ce să-i faci, toți trebuie să murim cumva, nu?

– E adevărat că au fost și lucruri rele pe vremea Comisiei, că, dacă totul era bine, n-ar fi cedat Attila. Dar uite si tu ce vremuri trăim azi. Unii au ajuns la azil, alții și-au luat tălpășița și s-au dus pe la alții. Păi ce să facă aici, Lenuțo? Să muncească pe o sută de lei până la adânci bătrânețe? Nu era mai bine pe vremea Comisiei, imediat după Marea Schimbare, când toți primeau o locuință decentă de la stat, și când zic decentă, zic minim optzeci de metri pătrați de persoană, plus, la naștere, câte o sută de mii de lei pentru fiecare copil. Fiecare nou născut primea automat un număr de ordine pentru un apartament, pe care-l primea, când împlinea 18 ani, să nu trebuiască să stea claie peste grămadă cu părinții sau, și mai rău, cu bunicii. Nu era bine pe vremea aia, Lenuțo? Nu exista om pe pământul ăsta care să nu aibă tot ce-i trebuie. Și creșteau blocurile ca buruienile după ploaie. Alte vremuri, altă mentalitate. Că totul vine de aici, din capul fiecăruia.

Steluța își duce mâna la tâmplă și cade pe gânduri.

Sala de așteptare

Mă prind cu ambele mâini de lustră, încep să mă dau huța, durează vreo zece minute până să mă plictisesc, îmi iau avânt și aterizez în colivia papagalului, papagalul se uită la mine, parcă m-ar știi de undeva, eu, categoric, nu-l cunosc, categoric e prima oară când îl vad, îl salut politicos și încep să dau din aripi dar nu reușesc să zbor, e prea mult praf pe aripile mele, încep să plâng, nimeni nu mă bagă în seamă, îmi iau avânt și sar dar ratez fereastra. Atunci, cineva deschide ușa și strigă „următorul”.

Ursulețul

Fetița râde și strânge ursulețul de pluș la piept. Azi vine tati și o să-i aducă ceva frumos și o să-i citească seara povești și o să o ducă pe umeri prin casă și n-o să mai plece niciodată. Așa i-a spus tați ieri după ce a întrebat-o dacă a fost cuminte și ea i-a răspuns că da. De fapt, ea fusese aproape cuminte. Doar o singură dată nu o ascultase pe mami, atunci când nu adormise imediat ce mami închisese ușa. O auzise pe mami cum se ceartă cu bunicu’. Bunicu’ țipa la mami și mami țipa la bunicu’. Își pusese mâinile la urechi dar tot îi auzise cum se ceartă. Bunicu’ îi spunea lui mami că din cauza ei plecase tati să muncească pe la străini, în loc să stea acasă la el și să se bucure de familie. Tati fusese obligat să plece pentru că mami nu câștiga destui bani. Ce serviciu e ăla de traducător, cum să poată mami să crească un copil cu un salariu de traducător?

Fetița nu știa ce serviciu are mami dar nu-i plăcea când bunicu’ țipa la mami.

Apoi bunicu’ spusese că-l doare inima, că s-a enervat, și mami îi adusese un pahar cu apă și un medicament. O pastilă mică și roșie pe care bunicu’ o băga sub limbă când se enerva. Și se enerva des bunicu, din orice se enerva. Dar mami îi spusese ei odată, mai demult, că nu trebuie să-i fie frică de bunicu’, că nu-i om rău. Doar că e un pic bătrân și un pic bolnav. Și e singur. De când a murit bunica, bunicu’ e atât de singur încât uneori vorbește el cu el. De aceea l-a și adus mami să locuiască cu ele, să nu mai fie atât de singur. Dar chiar și așa, bunicul vorbește uneori el cu el. Când crede că nu-l aude nimeni, își ia capul în mâini și vorbește el cu el. Adică el, el cu el, bunica

La masă

Apoi îi este prezentată echipa. Pascale, Michel, Sophie și Noel. Nu le reține numele dar par simpatici. I se arată apoi biroul la care va trebui să se așeze în fiecare dimineață, nu înainte de ora nouă. Se așază în fața ecranului și îl aprinde. I se spune despre ce este vorba și cam ce-ar avea ea de făcut. Sophie este responsabilă cu planificarea diferitelor activități în echipă. Tot ea se ocupă cu alocarea task-urilor. Din când în când, Sophie folosește cuvinte în engleză. Pe acelea Carmen le înțelege cel mai bine. Cu franceza vorbită, e mai greu. Pentru că sunt multe argouri și diverse accente. Sophie îi zâmbește și-i spune că poate vorbi și-n engleză, dacă îi e mai ușor.

Carmen îi zâmbește, îi răspunde “this is very good”, și se apucă de lucru.

Nu e foarte complicat ce i se cere să facă. Trebuie doar să caute prin cod diferite date, să le schimbe formatul, să compileze codul și să raporteze că totul e ok.

Piece of cake.

La unu fără un pic trece Pascale să îi ia pe toți la masă. Pascale e un fel de braț drept al lui Alain. Un fel de șefă, cum ar veni.

Masa se servește la subsol, într-o sală mare, cu multe mese și autoservire. Există platouri cu branza, file de pește fără absolut nici un gust, salată verde, supă cremă de brocoli, steak de vita în sânge și multe sosuri.

La masă Carmen se face că înțelege toate glumele și râde. Apoi se face că știe cine-i cutare sau cutare și râde din nou. În realitate habar n-are despre ce actori, oameni politici sau cântăreți este vorba. În afară de Dalila, Louis de Funes, Alain Delon și Mireille Matthieu, nu cunoaște alți francezi de renume.

Hotel de la gare

După ce-si desface bagajele, Carmen scoate radioul din sacoșa de rafie și îl bagă în priză. Cherri FM are muzică bună. Poate un pic prea tristă, dar bună. Ascultă câteva melodii și coboară la cină. Restaurantul de la parter nu este chiar un restaurant. Trei mese cu câte două scaune de lemn fiecare. Fără față de masă ci doar niște cercuri de plastic pe care femeia de la recepție așază un șervet  alb, apretat. Restaurantul nu este chiar un restaurant dar mâncarea e bună. Și multă. Și complet diferită de mâncarea de acasă. Pate de ficat făcut în casă. Piure de cartofi din cartofi adevărati, nu din fulgi. Supă cremă de morcovi. Supă cremă de ciuperci. Supă cremă de orice. Plus un platou de branza de pe care Carmen poate alege câte bucăți dorește. Sunt bucăți gălbui, moi, cu crusta și bucăți cu pete albastre care seamănă a mucegai. Carmen ezită să aleagă o bucată cu mucegai dar recepționera, care este, în același timp și bucătăreasa și chelnerița și femeie de servici, o îndeamnă să guste. Din politețe, Carmen gustă. Nu e chiar atât de rău precum pare. Mucegaiul are un gust pușcăcios, dar senzația de pe limbă și gustul lăsat în urmă sunt inedite.

– De unde sunteți, aveți un mic accent

– Din România 

– Ah, înțeleg 

Carmen se întreabă ce poate oare să înțeleagă femeia dintr-un singur cuvânt.

– Ceaușescu, am văzut la televizor, mulți morți,

– Da, îi răspunde Carmen, așa e, asta a fost la Revoluție, acum nouă ani

– Ah, înțeleg.

Carmen mai ia o felie de branza cu mucegai și nu mai știe ce să spună. Despre ce ar putea să discute cu o necunoscută care înțelege perfect totul?

Utopia

Suntem la granița dintre totul și nimic. La limita unor aberații absurde născute dintr-o controversă fără sens. Uneori fără direcție, alteori fără margine, de cele mai multe ori cu un oarecare scop. Suntem la intersecția incertitudilor, nu departe de capătul rezonabilului. Uneori suntem doi poli opusi, alteori ne atragem reciproc ca doi magneți orientați cum trebuie. Suntem alfa și omega, eu, invizibilul, tu atât de controversata. Suntem două entități distincte și așa trebuie să rămânem. Eu, creatorul, tu creatura.

Se văd munții

Nu l-au mai reparat de ceva vreme. Se dărâmă câte un pic în fiecare an. Poate că ar trebui să-l sprijin cumva și să-i dau un lustru. Cică smoala e bună, ține la umezeală. Dar nu pot, nu-i al meu. E făcut de nea Ion și moștenit prin testament de nuș’ce nepot plecat din țară. Nici la înmormântare n-a venit. Cică restricții de covid. Îți spun eu, dacă vroia să vină, venea. Restul e moft. Dar e păcat, se duce totul de râpă. Dar e bine și așa. Când o fi să cadă de tot, o să cadă și asta e. O să avem vedere către munte.

Gare de Lyon

Până la plecarea trenului mai sunt cincizeci de minute. „O viață de om, raportat la cât durează călătoria până la Cucuietii din vale” își spune Carmen și decide să se simtă ca-n filme. Caută o cafenea și o găsește repede, fix în fața unui panou imens care arată trenurile care pleacă. Trenul ei nu se știe încă de la ce peron pleacă. Se așează la o masă mică, rotundă, cu fața la panou. Măcar stă jos până ce trenul e tras la peron. De nicăieri apare un chelner, cu un șorț alb și lung legat în jurul taliei. Politicos, îi întinde meniul. La fel de politicos, Carmen îi zâmbește, ia meniul și îl deschide. Apoi în cade fața. Cea mai ieftină cafea costă aici cât un sfert din salariul pe care-l avea în România. Dacă ar vrea și-un croissant, și-ar mânca porția zilnică pe care și-o stabilise. Cincizeci de franci. Dar ce mama naibii, o viață are omul, își spune și comandă o cafea și doi croissanti. Să-i țină de foame până la Cucuietii din deal.

Chelnerul îi aduce cafeaua și croissantii și îi lasă bonul pe o tăvița de lemn. Patruzeci și opt de franci. Carmen scoate o bancnotă de cincizeci, chelnerul se scotoceste după rest. De fapt, se face că se scotoceste, așa are impresia Carmen că face. În timp ce se face că se scotoceste, chelnerul e privește ca și cum ar aștepta ceva de la ea. O simplă propoziție pe care orice om ieșit în lume o cunoaște. Dar Carmen nu e ieșită prin lume. Sau în fine, nu îndeajuns. Până la urmă chelnerul găsește restul. Două monezi de un franc pe care le aruncă scârbit în tăvița de lemn. Apoi pleacă mormăind ceva pe limba lui.

Până ce termină cafeaua, îi cade și lui Carmen fisa. Înghite ultima bucată de croissant și privește panoul din fața persoanelor. Trenul ei e anunțat că pleacă de la peronul H. Se ridică de la măsuța rotundă, își ia bagajele și se îndreaptă spre peroane. În urma ei rămân o ceașcă mică, albă, un șervețel mototolit și două monezi de un franc.

Gardul care ne separă

O firimitură uitată într-un colț, sau poate mai multe, o virgulă pusă aiurea, o literă lipsă, un cuvânt încă neinventat, o frază lăsată în aer, o privire aruncată poate prea devreme, poate mult prea târziu, un zâmbet care nu trebuia, o remarcă deplasată, câteva prejudecăți, niște tab-uri, ceva semne de întrebare, o lipsă crasă de subtilitate, câteva fire albe, câteva fire lipsă, câteva kilograme în plus, picătura care a umplut paharul, gardul ăsta înalt care ne separă, punctul care ne lipsea.

Culori și forme

Până la urmă, închide ochii. Încearcă să-și rețină o lacrimă, dar nu reușește. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. A fost învățat să nu-i fie frică. Mic de tot a fost învățat să nu-i fie frică. Nici acum nu e mare, abia de ajunge să ia plastilina de pe primul raft.

Când a venit prima dată aici, habar n-avea ce-i aia plastilina. Îi era frică să pună mâna pe ea. Dacă ar fi fost după el, n-ar fi atins-o în veci. O bucată lipicioasa de culoare albastră, așa a fost să fie prima lui bucată de plastilina.
– Și uite, i-a spus atunci, în prima zi, doamna, poți să faci orice formă dorești din ea.
Apoi doamna s-a întors spre ceilalți copii și le-a făcut semn să tacă. Să nu mai râdă de el. Dar copiii nu au ascultat-o și au continuat să-l arate cu degetele lor mici și să râdă. Iar el, în tot acel timp, el n-a făcut decât să privească bucata aceea de culoare albastra. A privit-o mult timp până a îndrăznit să o atingă. Nu-i era frică, era obișnuit de mic să nu-i frică, dar nu știa ce să facă cu ea. S-o atingă, bine și apoi ce să-i facă? Să-i dea o formă? Dar ce-o fi aia o formă? Forma era unul dintre cele multe alte cuvinte pe care doamna le rostea și pe care el nu le înțelegea.

Până la urmă a luat bucata de plastilina în mână și a apasat-o ușor cu degetele. Era moale și i-a plăcut senzația. A făcut mai întâi un fel de turtă plată căreia doamna i-a spus că seamănă cu un cerc. O formă de cerc. Apoi tot doamna i-a arătat cum, dacă apăsa puțin pe o parte cercul și trăgea un pic de capete, turta căpăta repede numele de pătrat. Și tot așa, din pătrat, turta a devenit dreptunghi și apoi trapez.
Așa a fost prima lui zi la grădiniță. Copiii l-au numit „lunganul” că avea deja 7 ani și era mai înalt decât ei.

Azi copii au râs iar de el când a ținut un creion invers și n-a știut să recunoască culorile. Copiii au râs, și el, în spatele pleoapelor, a învățat să fie și mai tare. Așa l-a învățat bunica lui, „să fie tare și să nu-i fie frică, s-or descurca ei cumva, de rămas pe drumuri n-or să ramaie”.
Dar fusese cât p-aci să rămâie. De vreo trei ori fusese cât pe-aci să rămâie fără de niciunele.
Prima dată a fost când i-au părăsit și mami și tati. Au plecat să-și facă alte familii și pe el și pe fratele lui mai mic i-au lăsat cu bunicii.
A doua oară a fost cât p-aci să rămâie pe drumuri când bunicul a rămas fără serviciu și au trebuit să se mute în alt oraș, unde bunicul a găsit un nou serviciu. De atunci s-au mutat de multe ori dar el s-a obișnuit până la urmă și nu i-a mai fost frică nici de necunoscut, nici de întuneric și nici de frig.

Copiii râd iar de el. Iar a pocit un cuvânt. Nu spune nimic. Doar închide ochii și încearcă să se imagineze ascuns sub pătură, în pătuțul pe care-l împarte cu fratele lui mai mic. E întuneric și acolo dar măcar e cald.

– O să stăm toți într-o singură cameră și o să ne ținem de cald. N-o să rămâneți pe drumuri, ne-om descurca noi cumva

Așa îl aude pe bunicu’ că spune. Și bunicul s-a ținut de cuvânt. Acolo, ascuns sub pătură, e cald și bine. Acolo, dincolo de pleoape, e întuneric beznă. Dar lui nu-i e frică. E învățat să nu-i fie frică deloc. Deschide ochii și le zâmbește copiilor. De acum înainte o să-i iubească câte un pic pe fiecare. Așa le spune după ce-si suflă nasul și se apucă să coloreze.

*Poveste are la bază cazul real al unui copil din proiectele Salvați Copiii Iași. Este nevoie de ajutorul tuturor oamenilor buni, fiindcă numai împreună le putem oferi copiilor acre vin în centrele educaționale Salvați Copiii Iași posibilitatea să mănânce și să meargă la școală.

Prin Campania ”Stai la masă cu o faptă bună!”, oricine vrea, poate dona 2 euro printr-un sms cu textul PAPA trimis la numărul 8844