Cinci stele

Stele, nu multe, dar verzi. Ah, da, și vocea receptionerului. Bine ați venit în hotelul nostru, găsiți aici tot ce vă poftește inima, de la melci scufundati într-un onctuos sos de usturoi până la cele mai pufoase și mai lipsite de acarieni perne posibile, de la cei mai fericiți raci tăvăliti în unt până la cele mai mari televizoare care s-au inventat vreodată. A urmat apoi un boom și mult praf. Atât își aduce aminte. El scăpat printr-o minune, din recepționer n-a mai rămas decât un deget apăsând un mouse.

Din pod

Noi era mici și, când le era lor lumea mai dragă, noi începeam să urlăm cât ne ținea gura, uneori dădeam și din picioare și ne tăvăleam pe jos, atât eram de neascultători pe vremea aceea încât tanti Ina, bucătăreasa, o sasoaica bătrână care abia se mai putea mișca, ne amenința că o să ne coboare omul negru din pod și o să ne ducă la el, acolo sus, unde e negru și frig și miroase a putregai și noi ne opream brusc din plâns și ne așezam cuminți la masă în timp ce din pod doi ochi sticlosi ne priveau cum creștem.

Pierdere

A deschis larg ferestra și a privit îndelung marea. Valurile. A ascultat zgomotul scoicilor în contact cu malul. Zgomotul nisipului în contact cu vântul. Zgomotul prosopului întins pe nisipul fierbinte. Zgomotul apei pe pielea ei, arsă de soare. Zgomotul liniștii de dinaintea furtunii. Zgomotul norilor sparți, liniștea plajei inundată de nori. Zgomotul gândurilor ei sparte, în timpane. Zgomotul șoaptelor lui fierbinți, zgomotul infinitului pierdut pentru totdeauna. Unde și când o fi dispărut soarele? Apoi a adormit.

Un caz nerezolvat

În camere s-au uitat pe sub pat, au căutat apoi prin dulapuri, pe sub fotolii, până și covorul l-au întors, să nu rateze ceva, apoi au cercetat holul, în spatele tablourilor n-au găsit nimic, au trecut apoi în bucătărie și au deschis toate sertarele, au scos din sertare toate tacâmurile, au mutat din loc toate cănile, până și în cuptor au privit, dezamăgiți au ieșit până la urmă în balcon și au săpat la rădăcina tuturor plantelor, până a căzut noaptea au căutat și nici până azi nu și-au amintit unde m-au pus.

Dimineața de după

Mi-am băut cafeaua încet. Fără zahăr. Fără planuri. Am privit doar în gol și am lăsat gândurile să curgă. Ar fi încăput într-un pumn gândurile mele dar tu îți citeai ziarul și îți curățai dinții cu o scobitoare. Mda, atât ai spus și ai trecut la pagina următoare. În timp ce tu citeai rubrica de decese, eu îmi aminteam cum ne țineam de mână în Veneția și cum ne țineam de mână în Florența și cum ne țineam de mână în Paris. Apoi ai râgait. Aș fi mers în toate celălalte locuri din lume. Păcat.

Căldură mare

„E foarte cald, în depărtare se aud cocoșii. Transpir ca naiba, pielea îmi e plină de broboane, abia de văd ceva prin aburul dens. Încerc să pun lucrurile cap la cap, dar nu-mi iese, creierul îmi sfârâie.

M-am trezit într-un loc întunecat, habar n-am dacă e noapte sau dacă era zi. Dar miroase a ceapă prăjită de-ți mută nasul. Mă abțin să strănut, dar nu reușesc. Asta le atrage atenția. Când mă vad, strâmbă din nas.

– Ești fadă și mult prea slabă. N-ai nici sare, nici piper.

Așa îmi spun. Nu-i sunt niciunuia pe plac. Mă înghit din politețe. Asta nu o spun, că o fac doar din politețe, dar o simt în privirile lor. Nu le spun nimic. Nu pot să le spun nimic. Și, chiar de-aș putea, ce naiba să le spun în condițiile astea? Gusturile nu se discută, punct.

Încep să plâng, dar nimeni nu observă. Dacă ar observa cineva și m-ar întreba de ce plâng, i-aș spune că mi-a intrat ceapa în ochi. Dar nu mă întreabă nimeni. E mai bine așa. „

Textul complet : https://www.catchy.ro/dupa-cinci-minute-am-inceput-sa-fierb/173447?fbclid=IwAR0NWZc4Y0hK7CX6ddjCTeK2ZooOxZ0pkKU7wP4j-QlYpknjc0y8k3EgokY

Clubul secret

Dansam pe buricele degetelor tale. Alunecam încet, până la primul picur de transpirație. Tu ți-l ștergeai fără să clipești și-mi spuneai să continui, și eu continuam, dansam până la capătul lumii și puțin înapoi, aproape că dispărea totul când dansam eu. Când te plictiseai, îți închideai privirea cu șapte lacăte și înghiteai o pastilă mică, albastră. La capătul timpului, zâmbeai, satisfăcut și tăceai. Doar privirea ta rămânea agățata de creanga de cireș ce se zbătea dincolo de geam. Dar asta doar noi o știam.

Zâmbetul

Boissy Saint Leger e undeva în estul Parisului, la capătul liniei de Rer A. Unul dintre capete. Celălalt capăt este la Disneyland. Asta cu cele două capete a învățat-o Carmen în prima zi de lucru la noul client, când a încurcat trenurile și, în loc de zona metropolitana numărul trei, Carmen a coborât în zona metropolitana numărul cinci. A coborât dar n-a putut să iasă din gara. A schimbat doar peronul, a luat trenul înapoi spre Paris, până la Vincennes, unde a schimbat din nou peronul și a luat trenul înapoi spre est, spre Boissy Saint Leger. Apoi, odată ieșită din gara, în loc s-o ia spre est, Carmen a luat-o spre vest. Doar când s-au terminat cartierele de blocuri a realizat Carmen că ceva nu-i în regulă și s-a întors.

Cartierele de blocuri din Boissy Saint Leger semănau al naibii de tare cu cartierele de blocuri de la Periferia Bucureștiului.

Când a ajuns la adresa pe care i-o dăduse patronul, Carmen mirosea a transpirație și îi tremura vocea. Îi tremura și pentru că uitase cum se spune la „am încurcat trenurile” sau la”am luat-o în celălalt sens” sau la „m-am încurcat printre blocuri”. Directorul departamentului de IT care o aștepta de vreo oră și ceva i-a spus doar să încerce să ajungă până-n opt data viitoare. Apoi i-a arătat biroul ei și i-a făcut cunoștință cu Sandra, o portugheza angajată ca om bun la toate. De bun venit, Sandra a strans-o în brațe și a pupat-o. Apoi i-a spus :

⁃ Sper să-ți placă la noi și să rămâi mai mult de o săptămână. Pari de treabă. Atenție mare la șeful cel mic.

⁃ Dar ce are șeful cel mic, a întrebat-o mirata Carmen.

⁃ Eh, o să vezi, e cam fustangiu. Important e să nu-l bagi în seamă. Ah, și ar bine să porți doar pantaloni și ceva cât mai lalau pe tine. Ca să nu atragi atenția.

Apoi Sandra s-a făcut roșie la fața și i-a șoptit :”nu te întoarce, e în spatele tău”. Carmen nu s-a întors. Șeful cel mic însă a vrut să știe cine e și cu treburi era pe acolo. Apoi i-a întins o mână moale și transpirata. Carmen a strans-o ferm, bărbătește.

⁃ Așa carevasăzică, tu ești fata cea nouă i-a spus. Apoi i-a zâmbit.

Carmen a simțit atunci cum încep să-i zboare de pe ea taiorul și cămașa de dedesubt. Cel mai pervers zâmbet cu putință. Asta a fost. Când era să-i zboare și sutienul, a intervenit Sandra.

⁃ Hai mai bine să bem o cafea, să-ți mai povestesc.

Până să ajungă la locul unde se lua cafeaua, Carmen nu mai avea pe ea decât o pereche de mocasini maro, cu talpă joasă.

Broasca

Un băiat și câinele lui mergeau pe o linie dreaptă. La un moment dat, la prima intersecție, cineva, nu se știe cine, a strigat „uite ce câine frumos, să-i dăm un mic”. Băiatul i-a interzis câinelui. Câinele nu a mârâit. Drept pentru care, cineva, nu se știe cine, a lăsat-o baltă. Prin mrejele bălții, cu timpul, au apărut broaștele. Adevărați balauri. Nu săreau, mergeau. O labă în urma celeilalte. Până la urmă, câinele s-a plictisit să moară atât de lent, ca o broasca. Nici până azi băiatul nu și-a revenit.

Un băiat și câinele lui

Nu mai putea. Nu știa cum să mi-o spună. Avea o privire tulbure. Am deschis ușa larg. Am adăugat douăzeci de grame de drojdie. Plus un pic de apă și de sare. Nu mai putea, am amestecat, în continuare. Nici măcar nu a oftat. Am continuat. Apoi am așezat o cârpă în carouri peste și am așteptat să crească. Nu a crescut. Am pus niște flori galbene pal, peste. Nimic. N-am avut niciodată câine. N-am fost niciodată băiat. Am ingropat-o în grădină, nu departe de brad. Nu știu unde am greșit.