Stop

Pomi. Mulți pruni, câțiva meri, doi peri. Un cireș. Multe păpădii. Un bărbat și o femeie. O pătură. O carte deschisă la pagina cincizeci și patru pe pătură. O pălărie de soare lângă cartea deschisă la pagina cincizeci și patru. Un semn de carte aruncat în iarbă, lângă pătură. Un păianjen pe pătură. Un sâmbure în iarbă. Pomi, mulți pruni, câțiva meri. Doi peri. Un cireș. Multe păpădii de jur împrejurul cărții. Un bărbat și o femeie lângă sâmbure. Ploaie de vară peste. Stop, o luăm de la capăt.

De ce nu?

Cel mai tare, și mai mult, pentru că, în definitiv, de ce nu? Doar o viață, și aia. Posibil și, dar mai greu, nu întotdeauna dar câteodată, atunci când, dar nu garantat. În rest, la maximum, cat mai des și cu multă pasiune, uneori brusc și neașteptat, alteori deloc. Și atunci, chit că, dar în acele momente, și, mai ales, mereu de la capăt, parcă nimic, dar speranța, ca întotdeauna, ultima. Dar până atunci, că cine știe, orice sau oricând sau oriunde. Pe scurt, cam asta ar fi.

Cel mai scurt metraj

Motanul dispăruse de acasă de două zile. Aerul era îmbibat cu mucegai cald, aproape dospit. Pe ferestre curgea transpirația și din bucătărie răzbatea forfota celor patru vecine. Totul era gata. Acoperiseră toate oglinzile, chemaseră îmbălsămătorul, vorbiseră cu preotul, găsiseră serviciul de farfurii, paharele, dăduseră telefoane în stânga și în dreapta. Acum stăteau la o cafea. Eu îl priveam pe bunicul de departe, când, de sub sicriu, a apărut motanul. Apoi mi s-a rupt filmul.

Cinci trepte

Mi-ai spus că sunt o nenorocită care te stoarce de bani. Omul banului. Omul interesului, asta mi-ai reproșat că am devenit și ai întins acuzator degetul spre mine. Apoi te-ai făcut roșu la față și ai început să înjuri. Te-am privit speriată, nu mă așteptam la astfel de acuzații. M-am dat înapoi, spre perete. Un, pas, doi pași, am simțit mânerul unei uși în spate, erau doar cinci treptele spre pivniță dar au fost ajuns. Mi-am îngropat acolo toate sentimentele. Nimeni nu le-a mai găsit.

Prostul obicei

Seara, mănânc tărziu. Mă iau cu unele, cu altele, și uit să mănânc.

Foame mi se face relativ devreme iar senzația aceea prevestitoare de bine mă copleșește. Pentru că stiu că voi manca odată și odată, prefer să prelungesc acea senzație de bine până undeva târziu spre noapte. Reușesc de fiecare data să o întind până la limita de sus. Undeva spre ora nouă seara mă așez la masa. Sunt atât de obosita că înghit cu noduri și apoi mă culc.

Ploaia

În ultima vreme

A devenit totul atât de simplu

Cuvintele s-au decolorat de atâtea înțelesuri

Știi, e atât de complicat să nu mai mergi cu trenul

Să nu mai bei cafeaua la etajul zece, cu fața la munți

Să nu mai înjuri mâncarea de la cantină

Că e mereu prea sărată

Prea piperata

Prea nu știu cum, de te baloneaza de fiecare dată

Uite, chiar și acum

Când doar îți amintești

Chipul tău se transformă încet-încet

Într-o minge

O baltă spartă de atâtea condimente

O vrabie își caută puii

Pe unul l-am găsit azi dimineață,

Era ascuns printre buruieni

Și, pur și simplu, nu mai era.

De când m-au mai fost toate

A devenit totul atât de simplu

Până și ploaia, și stropii ăia mulți

Ajung să-i număr pe degete

Să le dau câte un nume

Și să-i înțeleg.

Unde duc aceste scări?

Să urci până îți vezi visul cu ochii, așa o învățase bunica. Îi era frică să viseze, dar încercase. Orașul îi plăcuse imediat. Era traversat de un fluviu, avea străzi largi și magazine multe. Îi plăcea mirosul de baghete proaspete și gustul delicat al brânzeturilor maturate. Răspunsese unui anunț din ziar, o acceptaseră, demisionase, își cumpărase două valize și un bilet aller, își luase la revedere de la toți și apoi urcase în autobuzul către aeroport. Două trepte, nu mai mult. Îi era frică de înălțimi.

Pe raft

Când era mică citea ore în șir, rezemată de părul din gradina din spatele casei. Nu-i plăceau oameni. Erau ori prea răi ori prea triști, ori prea mincinoși pentru ea. Ca să uite de oameni, își construise lumea ei perfectă în care evada din când în când, legănată de vreo poveste. În lumea ei locuia într-un raft plin cu cărți. Cărțile nu puteau fi rele. Cu cărțile putea purta monologuri interminabile, se putea contrazice și își putea imagina tot felul de lucruri.

Apoi a crescut.

***  

Fetița a ieșit din fugă din casa bunicii, îi era și frig și frică dar, mai ales, îi era silă de lup. Era costeliv și mirosea a tutun. A trântit ușa cam tare, fără să vrea, și a spart o fereastră dar nu s-a întors  să vadă cât de  mare era paguba. A luat-o la fugă, pur și simplu, prin pădure până s-a împiedicat de o ferigă și a căzut. Nu s-a lovit dar i s-a făcut și mai frică și nu i-a mai păsat nici de rochița roșie și nici de pantofiorii de lac, nu s-a mai gândit c-o s-o certe mami, s-a ridicat cât a putut de repede și a continuat să fugă până în primul luminiș.   

Femeia o văzuse pe fetiță de când căzuse, știa că se va opri în luminiș. Era prea obosită ca să poată fugi incontinuu până în oraș. I-a ieșit în față și a făcut-o să se oprească brusc. Era convinsă că a speriat-o de moarte. Fetița aproape că plângea când și-a ridicat ochii spre femeie.  

–             Ce cauți tu fetiță singură în pădure la ora asta? Părinții tăi stiu unde eșți? E normal să hălăduieșți de nebună prin pădure de una singură? Nu știi că umblă tot felul de oameni ? Daca te răpea cineva?

Cu toate că a întrebat-o pe cel mai mieros ton cu putință, fetiță a privit-o cu ochii ei mari și negri, și a început să tremure. Femeia n-a insistat. I-a întins doar o batistă și a ajutat-o să se curețe de noroi. Apoi i-a aranjat funda roșie pe cap și a rugat-o să se așeze lângă ea, pe pătură.  

Fetița s-a așezat timidă, într-un colt și a continuat să privească pământul. Nu îndrăznea să scoată nici un cuvânt. Poate că era mai bine așa, să nu vorbească cu străinii. Femeia a ales ales o carte din teanc și i-a întins-o. Avea o valiză plină cu cărți pe care o căra mereu cu ea.    

–             Alege-ți o carte, care vrei tu, și citește-o, i-a spus femeia

De frică, sau poate doar din politețe, fetița ales o carte și a deschis-o la întâmplare. Nu era genul de carte potrivită pentru un copil de vârsta ei, dar nu a comentat. Femeia a tăcut și a privit-o cum întoarce foile, una câte una. A lăsat-o să termine și i-a spus că este cea mai cuminte fetiță pe care o cunoștea.  

Fetița a privit-o și a început să râdă. Apoi a întors altă pagină, continuând să râdă din ce în ce mai tare. A răsfoit în hotote de râs toată cartea. La ultima pagină fetiței au început să-I crească urechile și să i se umfle ochii. Gura i-a devenit deodată o gaură mare, hidoasă și adâncă din care au început să apară degete. Unul, două, zece degete zbârcite, terminate cu niște unghii galbene, îndoite la vârf. Apoi s-a auzit un urlet, ca un tunet. În spatele degetelor a apărut chipul. Nu era un chip hidos, era doar o față zbârcită, îmbătrânită de trecerea anilor. Chipul a privit cu interes femeia. Femeia avea încă trăsături frumoase și ochii ei verzi îi aminteau de cineva. În ultima vreme îl cam  lăsa memoria. Apoi a început să plângă. Femeia a închis ochii și și-a acoperit urechile cu mâinile. Atunci a simțit mana. Unghiile i se înfigeau în carne și degetele îi căutau ochii. Se sufoca încet dar singur.

Încet-încet luminișul a devenit din ce în ce mai mic, pătura a dispărut în ceață și fetița a dispărut acoperită de degete. În locul ei a rămas o mare baltă de sânge și, lângă baltă, o ditamai construcția, pe zece etaje, doua subsoluri și multe cărți. De-a lungul luminișului trecea acum o stradă pavată cu pietre  cubice. Biblioteca de la etajul zece era încă deschisă și, de pe terasa ei, se vedea casa bunicii. Bunica era în curte și aduna într-un făraș cioburile. Cineva trântise atât de tare ușa, că spărsese geamul.

***

Fetiță s-a scuturat de praf și a pus cartea pe un raft. La secțiunea “ficțiune”, între două povești nemuritoare, doi ochi verzi priveau bulbucați cerul.

Cabană în pădure

Găluști. Ba nu, tăieței. Nici vorbă de tăieței, spaghete. Bine, ce-or fi or fi, dar mănâncă, îi zic. Lovește masa cu pumnul. Tresar. Împroașcă pereții. Liniștită, se apucă să numere puricii. N-avem purici, ce spui tu? Se face că plouă. Strănută. Îi curg mucii, și-i șterge cu mâneca. Apoi continuă să numere. Cai. Se plictisește și cere un măr. N-avem mere, ia o căpșună. Nu-i plac căpșunile. Cere o lingură. Mă bucur. Din pădurea minții ei mai răsare, din când în când, o cabană.

Ghicitoare – 1

Stă cu fundul pe masă și nu zice nimic. Este un pic aburit și un picur îi șade pe gât. L-am adus dintr-un supermarket din Rueil Malmaison, undeva la vreo douăzeci de kilometri de Paris. Când l-am văzut, n-am stat mult să mă gândesc, îmi lipsea de ceva vreme. L-am terminat în cam două luni, apoi l-am spălat bine și, pentru că arăta atât de frumos, l-am păstrat. Cu timpul mi-am făcut un set complet pe care l-am adus cu mine din Franța. În fiecare zi iau unul la întâmplare și înghit încet, să nu mă înec.

Cine-o fi?