Cod portocaliu de ploi torențiale

M-a trezit zgomotul metalic produs de stropii grei în contact cu acoperișul metalic. Aș fi vrut să îmi pot lipi pleoapele cu un leocoplast roz, să pot rămâne, astfel, prizoniera lor. Dincolo de furtuna de afară și dincolo de zgomotul surd al crengii visinului vecinului peste gard, doar să rămân. Dincolo de sunetul mut al ploii pe geamul termopan, doar să respir. Dincolo de aplauzele de pe terasa mall-ului care a răsărit în fața fostei pieți, doar să îmi amintesc. Înainte să dispară piața din fața mall-ului, era o piață cu preturi bune, nu foarte departe de casă. Puteam cumpăra cinci kile, maximum cinci kile, dar mai mult nu puteam căra. Cinci kile de orice. Uneori cartofi, alteori gogoșari. Atunci, demult, reușeam să urc dealul fără să mă opresc din cinci în cinci metri. Fără să gâfâi și fără să mă enervez când alții treceau pe lângă mine cu viteza luminii. Totul e relativ. Până și panta dealului e relativa. Până și viteza zero în comparație cu cinci kilometri pe oră e relativă. Ca să adorm la loc am strâns din pleoape până s-au lipit. Apoi mi-am imaginat un leocoplast roz care acoperea totul. După multe încercări, au tăcut toate. Abia atunci am adormit la loc.

Căsnicia de 24 de ore

Primul minut a fost minunat. Tu, cu ochii tăi verzi, cu mersul tău felin și felul tău delicat de a atinge obiectele, tu cu maniera ta atât de neobișnuită de a nu spune cuvintelor pe nume, tu cu părul tău blond prins în coada, tu m-ai făcut să mă pierd de tot. Apoi au urmat trei luni în care ne-am obișnuit unul cu altul, apoi primăria, masa și dansul, luna de miere, primul copil, lipsa banilor, a perspectivei, plictiseala. De ultimele 24 de ore nu mai vorbesc, mă tot caznesc să înțeleg unde am greșit și nu reușesc.

Ultima scrisoare

Dragii mei, azi e duminică și e soare. V-am lăsat special să dormiți mai mult dar am pregătit totul. Să nu uitați că aveți unt în frigider și roșii bune, de la țărani. Pâinea este tăiată felii, cuțitele le găsiți în sertar. Să nu aruncați firimiturile în chiuvetă. Dacă vă e sete, aveți suc de portocale în cămara. Este proaspăt stors, să nu-l beți repede, că e rece. Să nu uitați să puneți vasele în chiuvetă după ce terminați de mâncat. Nu v-am fiert ouă dar v-am iubit. Apoi puse pixul pe masă și își luă zborul.

Pastila magică (2)

Dacă o înghiți pe asta, vei fi bogat, vei avea cel puțin cinci vile, vei călători în jet-ul tău privat și îți vei putea permite cele mai frumoase femei și cele mai scumpe mașini. Îți vei putea vedea toate visele cu ochii și vei putea face opere caritabile, donații anonime, în fine, tot ce vei crede tu de cuviință că ar trebui să faci ca să nu deprimi, scufundat în atâta bogăție. Dacă refuzi s-o înghiți pe asta, vei fi nevoit să înghiți multe altele. Atâta mi-a spus. Apoi a ragait și a mai cerut una.

Pastila magică

Hai, nu e greu. Sincer e mult mai ușor decât să-i suporți pe toți nenorociții ăia de la servici sau să înveți o limbă străină. E chiar mai ușor decât să memorezi pe de rost tabla înmulțirii, tabelul lui Mendeleev sau conjugarea verbelor neregulate. E atât de simplu,trebuie doar să te ridici în fund, să apuci paharul cu ambele mâini și să înghiți. Promit că va aluneca repede, e foarte mică, până și un copil o poate înghiți. Apoi va fi bine. De acolo, de sus, totul îți va părea complet nesemnificativ.

AFI

Afi. La nici zece minute distanță. Dacă nu venea Revoluția, în locul casei părintești ar fi fost un bloc. Sau vreun Mall. Sau vreun centru de fitness, laborator de analize medicale sau vreo bancă. Știam că vom fi dărâmati, era o chestiune de zile. Eu nu mă stresam, eram prea necoapta, sau, probabil că nu realizam importanța acelei schimbări. Sau, aveam prea multe examene de luat.

Am realizat la cât de aproape am fost de deznădejde doar când am ajuns în China. Acolo, oameni îmbrăcați în pijamale umblau dimineața pe stradă. „Ei sunt cei care nu pot trăi într-un apartament de bloc. Simt că au nevoie de aer. Înainte, aici erau case, străzi neasfaltate dar toți se știau pe nume. Ceilalți s-au sinucis”.

Nu mi-a venit să cred. Schimbarea a fost atât de bruscă, încât nu au reușit să treacă peste. La știri, se spunea că numărul celor care se aruncau de la etaj creștea vertiginos. În Shangai, metrul pătrat în centrul nou depășea orice limită. „Dar sunt toate goale, doamnă, nimeni nu vrea să se arunce de la etajul douăzeci „.

Ceea ce voiam să spun este că azi mi-a trebuit ceva timp pana să dibuiesc ieșirea din Afi. Terasa din spate e demențiala. Se vede pădurea și casele care, dacă nu ar fi fost Revoluția, nu ar mai fi fost.

Palma

Dacă-mi tragi o palmă, o să-ți trag și eu una. Ei și ce, crezi că o să mor dintr-o palmă. Nu m-au doborât pe mine altele, pumnul greu al lui Gică, moartea lui Nelu, criza. Te crezi tu tare dar eu am mâna grea. Când apuc ceva, se sfărâma. În următoarele trei secunde, ți-o întorc înzecit. Dacă îți face plăcere, o să cad lat și o să mă prefac mort. O să faci pe tine de frică, ascultă aici. În acest moment precis, sună telefonul. Sting lumina din baie și răspund. Oglinda tace în continuare. Închid.

Pălăria

Paul m-a rugat să merg în locul lui la petrecere, el nu putea să meargă, abia aflase că nevastă-sa, Maria, era încurcata cu George, un prieten comun. Nu l-am putut refuza. Am hotărât să-mi iau cu mine doar o geantă de voiaj și o pălărie din fetru verde, pe care o primisem cadou de ziua mea. Când am ajuns, erau toți îmbrăcați în haine de epocă. Eu, cu pălăria mea verde, aveam aerul unui idiot care tocmai ce îi spusese lui Paul că o văzuse pe Maria sărutându-se cu George la ieșirea din metrou.

Una

Zice să-i dau una. Și, de ce nu-i dai. Una e prea puțin, două nu se face și trei ar fi exagerat. Și chiar nu știu de ce mai vrea una. Are deja câte trebuie. Mi-a spus ca s-a plictisit deja. Dar să nu mai spun la nimeni. Doar ție ți-am spus. Știi cum sunt, uneori nu pot să-mi țin gura. Știu cum ești. Dar mă bucur că mi-ai spus. Simțeam eu că ceva scârțâie. Eu i-am dat una fără să-mi ceară. Uite, la asta nu m-am gândit, a spus, apoi și-a pus pălăria pe cap, a trântit ușa, a coborât în piață și a cerut cinci lalele.

De jos în sus și invers

În picioare, niște șosete negre, amestec cu bumbac și niște pantofi deja purtați. Negri, cu șiret.
În palmele lui bătătorite, o mână mică, albă, delicată. La piept, la butoniera, o batistă de in făcută floare. Un fel de crin, sau, poate, o lalea. Sau, câte puțin din fiecare. Roșu intens. Pe fața lui arsă de soare, un zâmbet cât o căruță. Lung. Suficient de lat. Niște dinți abia îțiti dar o privire care spune totul. Până ce moartea îi va despărți. Acum și pururea și-n vecii vecilor. Jos pălăria.