Galben

Uneori mă simt una cu frunzele
Si cad deodată cu verdele
Până când devine totul vers
Una cu galbenul

Spații

Ceasul a rămas în urmă. Iar. Simt că tăcerile astea sunt un semn. De când mă știu sunt pe dos. Nu cred în discursuri motivaționale și în pozitiv. Tic tac. Ca să umplu spațiile, îmi imaginez ce e mai rău. Dintotdeauna așa am funcționat. Inversul? E perfect valabil, asta e chestia care mă enervează cel mai tare. Dovada clară că nu funcționez în parametrii normali. Nu când am nevoie să umplu spațiile. Mare parte din oameni se roagă roz. Sau albastru. Eu? Eu sunt mereu verde. În cel mai rău caz, sunt galben. Toamna? Toamna dau într-un galben aproape portocaliu. Acum e toamnă. Și, ce este cel mai important, este că nici măcar iarba nu e complet albastru. În accepțiunea acceptată de toți, verdele ar trebui să fie un semn bun. Galbenul ar trebui să nu fie așa de rău și Portocaliul să fie doar un semnal de alarmă. În realitate, îmi e frică de spatii. De pauze. Când am ajuns prima oară în turnul Eiffel, mi-a fost atât de frică să privesc lumea, încât am închis ochii și nu m-am desprins de pereți. În realitate nu am văzut lumea. Când am ajuns prima oară în Empire State Building mi-a fost atât de frică de tot restul, încât am închis ochii și m-am lipit de pereți. În realitate totul e roșu. N-am trăit niciodată atât cât trebuie, prezentul.

Marea evadare

E atât gri și atât de frig, e atât de degeaba și atât de departe, încât îmi acopăr fața cu trei straturi de degete, aproximativ paralele. Am unghiile tăiate scurt, aproape din carne și-mi tremură carnea pe oase de atâtea lacrimi și cerul, până și cerul plouă strâmb, aleatoriu, picuri prea largi, prea grei, prea perfect de rotunzi, în care, din când în când, mă pierd un pic, încercând să uit. Aș vrea să pot scăpa de tot, printre degete, dar nu încap. În disperare de cauză, strănut.

Clonele mele

Pai, zice, n-are nici un sens să-l omori. Mai bine îl chinui. Hmm, zice, n-are nici un sens să-l chinui, mai bine ignoră-l. Sau, zice, și mai bine, găsește-ti un suflet pereche. Hmm, zice, sufletul pereche e o utopie dar, dacă zici tu, încep să-l caut. Însă, zice, dacă ai ceva dubii, mai bine omoară-l. Cu sânge rece să-l omori. Zis și făcut, zice, acum că m-ai omorât, ce-ai rezolvat. N-am mai zis nimic. Era atât de liniște în capul meu, încât am dormit fericită până la adânci bătrânețe

Ce am mai citit – Indignare

Mi-a plăcut foarte mult felul în care curge textul, frazele lungi, chiar foarte lungi uneori care nu par imbarligate, povestea în sine mi-a plăcut, faptul că este un zoom, un detaliu, un crâmpei, cu multe consecințe, mi-au plăcut descrierile, atât de rafinate, atât de la obiect, nu există nici un cuvânt de prisos, mi-a plăcut felul în care sunt construite personajele, prin reacții, câteva dialoguri și fapte, mi-a plăcut și finalul, mă așteptam la un final deschis, mi-ar fi fost de ajuns și un final deschis, dar nu, finalul e remarcabil, o construcție ingenioasă.

Recomand.

Altă străină

Părul. Da, părul. Mi-l strângeai la spate, într-o coadă pe care o legai apoi cu un elastic alb, lat. Eu spunem nu, nu așa, eu vreau cu fundă. Funda. Da, funda. Fundă nu aveai de unde să cumperi îmi spuneai și eu începeam să plâng și spuneam că da, dar toate fetele au fundă, numai eu n-am. Tu. Da, eu, au trecut anii, am crescut, am plecat, m-am măritat, îți mai aduci aminte. Da. Coada. Ți-o strângeam la spate, cu un elastic alb, lat. În rest nu mai știu. Cine ești. Cine sunt.

O străină

Ne-am întâlnit într-o cafenea, ne-am iubit într-o cameră de hotel, am cerut-o de nevastă într-un parc, a avut primele contracții într-o joi, am locuit împreună cinci ani, primul copil s-a născut prematur, al doilea n-a mai fost, a plâns săptămâni în șir, ne-am certat luni întregi, a încercat cu lama, cu pumnul de medicamente, n-a reușit. Prima palma i-am tras-o vineri, marți mi-a scos ochii, miercuri mi-a spus n-o să mă cunoști niciodată. Apoi a trântit ușa după ea și dusă a fost.

Mica nebunie

Gramul de nebunie necesar

Uneori avea nevoie de gramul de nebunie necesar uitării de sine, abandonul de dincolo de cuvinte, dincolo de idei. Concentrație pe nivel minim, mâl spălat de val.

Alteori avea nevoie de un deget și un buton într-o configurație specifică momentului, OFF-ul dinaintea apusului, OFF-ul la cerere, întunericul dindărătul orelor, liniștea dindărătul secundelor, pauza dindărătul cuvintelor.

Citește în continuare „Mica nebunie”

O stare

Există acea stare

Există acea stare în care te întrebi unde sunt compatibilitaţile de-antan, zilele acelea trecute, demult îngropate când se simţea rezonanţa în fiecare literă, când fiecare strop de zi, indiferent de cât de negru ar fi putut părea la prima vedere, când fiecare strop de zi nu era decât un moment artistic în plus, acel moment de inspiraţie maximă din orice, un gest aproape invizibil, o privire, o culoare, există această stare în care tăcerea, plată şi comună, simplă prin aparenţa ei uniformă, există această stare când tăcerea e poate singura posibiliate, poate singura cale de a rezona din nou.

Citește în continuare „O stare”