Jocul

Spune-mi că tac.  Noapte, nori, vid, verde înecăcios, frunze, ramuri, insecte, păsări, zgomot, junglă și eu – un fel de frunză uriașă care încearcă să respire și nu poate.  Tac și observ. Sunt plini copacii de ochi care mă privesc până în adâncul cel mai adânc al meu. Încerc să mă orientez dar nu găsesc nordul. Caut cerul, stelele, mușchiul care să mă îndrume. Nu găsesc nimic. Doar verde.

Continuă să citești Jocul

Reclame

Noname

Motanul nu avea un nume al lui. Apărea și dispărea când îl apuca. Îi spusesem în glumă “Noname” și-l hrănisem o iarnă întreagă. Dispăruse fără urmă într-o dimineață cețoasă de ianuarie și de atunci nu mai apăruse. Mark era de părere că plecase undeva , într-un univers paralel și va reveni cu siguranță într-o zi ploioasă de toamnă. “Atata vreme cât nu s-a găsit formula Big Bang-ului totul ese posibil” spunea Mark din când în când. Era un mod deosebit de practic de a explica inexplicabilul. Motanul plecase și lăsase în urmă un ne-nume și impresia cozii navigând prin ceață. Impresia griului din jurul zidului. Senzația de prezența palpabilă din spatele ceții.

Nu avusesem nimic împotriva gri-ului până în acel moment precis când mă năpădise complet. Mă simțisem deodată înecată în gri și începusem să țip. Îmi era frică să mor de atâta gri. Ceața aceea albă aducea a gri și gardul aducea a gri și drumul străbătea gri-ul drept, până în giratoriu. Până și disperarea sărutului de a sparge ceața aducea a gri.

Continuă să citești Noname

Giratoriu

Azi am trecut pe lângă un om cu pantaloni verzi și ochi căprui care privea un gard din sârmă ruginită de la atâta ploaie.  Plouase ieri până la 7 și apoi se gândise dacă să ningă sau dacă să nu ningă. Nu ninsese. Se așternuse doar un fel de pâclă albă, rece și umedă care îmi transformase sufletul în ceva greu de definit.

Continuă să citești Giratoriu

SF – ceasul lui Michel

Mark este tipul de bărbat de care orice tipă visează să se îndrăgostească. O doză de indiferenţă cât să stârnească cheful, o privire oblică cât să te crezi cel mai important lucru de pe suprafaţă Pământului şi totul e jucat.

M-am îndrăgostit de Mark într-o miercuri în faţa barului lui O’Hara. A fost un fel de scurtcircuit între două emisfere complet decalate. Ploua mărunt şi mirosea a iarnă. Mă înfofolisem bine şi-mi trăsesem fularul de trei ori în jurul gâtului. Fusese de ajuns o privire, genul acela de privire complet indiferentă, şi gata. Ne îndrăgostisem subit şi veşnic.

Continuă să citești SF – ceasul lui Michel

Tramvaiul numărul șapte

În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămânile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu începuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.

Din toate părțile în tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte.