Dintotdeauna am avut o impresie proastă despre mine. Învățată fiind, de mică, să-i ascult pe cei de lângă mine, am sfârșit prin a mă modela încontinuu în funcție de impresia creeată și transmisă celor întâlniți pe drum. Nu dupa mine.

Copilăria? A fost demult, dar încă mi-o amintesc.Ciudat, momentele bune reies din când în când la suprafața celor mai puțin fericite. Când ești copil nu ai termeni de comparație, iei viață precum ți se așterne, țesută de cei din jur. Analizând însă momente și clipiri trecute, zeci de ani mai târziu, te auzi oftând din ce în ce mai des, și analizându-ți situația prezentă realizezi, încet, încet, că totul are un început, undeva, departe, în copilăria acunsă cu grijă într-un colț al minții.
Am crescut printr-o sumedenie de înmormântări. La început nu mă puteam abține să nu râd la marginea gropii. În timpul slujbei. În camera cu mortul pe masă. Rezultatul ? Eram crunt mustrată și trimisă la colț. Așa ceva nu se făcea! Mătuși bătrâne, îmbrăcate în negru, mă priveau pieziș, scranceau din dinți și mă apostrofau cu priviri înlăcrimate. Încercam să mă abțin, mă forțam să devin tristă, în fază cu situația. Inițial nu reușeam, începusem să cred că ceva nu funcționează corect în capul meu. Apoi, încet, încet , odată cu trecerea anilor, am început să devin tristă și să nu mai râd la înmormântări.

Eram atât de veselă că devenisem, în sfârșit , tristă ! Ani și ani după, încă îmi mai spun că am fost prost îndrumată …