Călca apăsat strivind între paşi toate gândurile negre. Se trezise cu noaptea în cap, se îmbrăcase în grabă, privise în treacăt pisica grasă şi gri şi-şi refuzase intenţionat cafeaua.
Cu mine cu tot
Henri Coandă – Bucureşti. Voi spune undeva că nu e cel mai mic aeroport. Că există altele mult mai mici. Acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri în difuzoare. În aeropoartele acelea, cu adevărat mici, e foarte cald şi miroase a oameni. Oameni de tot felul, cozi de tot felul, era la un moment dat să mă aşez la altă coadă, îmi spusese un coleg că era coada cu prioritate şi eu îi mulţumisem, mă săturasem de atâtea cozi lungi si grele. Când am ajuns în faţa zdrahanului negru m-am simţit de parcă greşisem coada. L-am privit pe limba mea încercând un zâmbet de complezenţă. N-am reuşit decât să gâdil un pic ridicolul şi mai tare. Continuă să citești Cu mine cu tot
Pur şi simplu te afli
Unele lucruri sunt imprevizibile. Neaşteptate. Apar, te învăluie, dispar. Uneori te afli doar acolo, în momentul potrivit, la locul potrivit. Pur şi simplu te afli. Pur şi simplu treci. Fără gânduri, fără planuri, treci, priveşti, te întrebi dacă „nu cumva”, te uiţi la oamenii aceia mulţi şi îţi aştepţi bagajele.
De ce nu m-a întrebat nimeni nimic?
Îmi aduc aminte cu precizie, era fix cinci şi ceva şi aeroportul era deja plin, capul îmi vuia de muzica compilată de prietena unui şofer de taxi vorbareţ, nişte şi tabele mari, electronice, anunţau un singur zbor anulat, al meu. Îmi aduc amîne cu precizie că m-am trezit ca prin minune cinci minute, nu mai mult, cât să-mi exprim nemulţumirea şi să înghit în sec un alt zbor, cu escală, cât să sorb o decafeinată minusculă, cât să-mi cumpăr o carte. Îmi aduc aminte cu precizie de ezitările în faţa rafturilor pline, de imaginile mişcătoare a titlurilor, de gândul la o a două decafeinată, eventuală.
Critica
Mă săturasem de mine cea critică – criticasem o bucată pătrată de săpun, o lingură pe post de linguriţă, un şerveţel sistematic lipsă, criticasem până şi poziţia mult prea centrală – fix în faţă portului – şi numărul impar de etage, fix treisprezece, criticasem lipsa de precizie a oamenilor şi relativul distanţelor, criticasem numele dindărătul schelelor şi treapta un pic prea înaltă. Criticasem praful şi trotarele – Bucureştiul de pe timpul facultăţii şi chiar mai rău – , criticasem mândria oamenilor, incapacitatea de a acceptă nevoia de ajutor, criticasem o mulţime de lucruri mărunte, detalii ale unui întreg aproape complet, perfecţiunea completată de detalii.
Prejmer
E nevoie de posibilitatea zilei de maine. E nevoie de constientizarea iesirii de urgenta, undeva brusc spre stanga „Prejmer, 5 km” („proasta semnalizare in Brasov”, „pai Prejmerul nu-i mare, e normal”, „si ce daca?”)
Oameni si ploi
Oamenii stateau intre doua benzi, nu departe de semafoare. Iti ofereau cate sase painici albe asezate cu grija in pungi de plastic sau cate doua maieuri barbatesti „bumbac suta la suta” pe care ti le plimbau mai intai prin fata ochilor ascunsi in spatele gemurilor intredeschise. Simtindu-le privirea imi mutam discret geanta de pe genunchi pana sub scaun si continuam sa zambesc simtindu-ma in tot acest timp, nu stiu de ce, ca si cum as fi dat bir cu fugitii.
