Anii aceia

Mi-s atât de dragi anii aceia încât îmi vine să mă întorc acolo şi să rămân piatră. Să mă ţin cu dintii de toate vremurile acelea fără mai nimic de pus pe masă. Cu atâtea de pus la suflet. Să retrăiesc în buclă toate senzaţiile acelea rotunde. Să visez, să visez cai verzi pe pereţi roz. Să plâng când greşesc culoarea şi să o iau de capăt. Altă culoare, altă eroare. Să-mi muşc sentimentele până la unghie şi apoi să las sângele să facă baltă, să se vadă că sufăr. Să mă scufund şi să rămân acolo, între toate personajele epocii, acei „ca şi mine” în căutarea lor, în fuga lor după ei. Mi-s atât de dragi anii aceia încât m-aş fac timp şi m-aş da înapoi. Un sfert de veac cât o viaţă de om. Aş face la fel, mi-aş repeta erorile în buclă şi bucla aş perpetua-o la infinit şi apoi aş învăţa din infinitul buclei.

Continuă să citești Anii aceia

Reclame

Cine să mai creadă în semnificaţii?

Dădeam să dau vina pe an. Începuse în trompete şi surle, căzusem chiar peste lozul acela câştigător, bucata aceea şifonată de 2 lei, şi mă bucurasem. Peste măsură mă bucurasem, aproape că ţopăisem de bucuroasă ce eram. Nu ştiam încă…  Mă amăgeam doar cu semnificaţia simbolurilor înventate de atâta amar de vreme.

Continuă să citești Cine să mai creadă în semnificaţii?