Am degetele înţepenite şi creierul îngheţat. Mi-a plăcut la nebunie STAREA şi am decis s-o prelungesc la nesfârşit. Nesfârşitul durează de câteva degete şi a început deja să mă doară. Tare. Prea fraieră. Întotdeuna aşa. Prea buclă, prea gol.
Aştept o culoare, culoarea mea. Aştept degeaba.
Hai sa macinam timpul
Zdrobindu-i intre doua degete asteptarea.
Hai sa mestecam secundele
Storcandu-le pana la irosire epuizarea
Nu e bine sa traiesti
Intr-o singura directie
Privirea lipita
De un singur punct
Devine incet-incet rigida
Si, cand te astepti mai putin,
Cade si se sparge
Exact in directia opusa.
Dati timpului ocazia sa-si faca de cap ! (Cele prea coapte isi vor realiza starea si vor renunta una cate una)
Uneori ma gandesc ca e dificil de urmarit un singur punct in miscare, pauzele sau contrasensurile pot provoca frustrari de tot felul. Asteptarea non-intamplarii sinucide defapt iluzii inca in fasa.
Am o tendinta absurda
De a astepta lucrurile sa sa produca
De unele singure.
M-au napadit ideile, un stol compact si negru. Au venit toate deodata, pe nepusa masa si si-au cerut dreptul la replica. La inceput m-am bucurat, vreo cinci minute bune si intense, apoi am realizat ca trasez cercuri din ce in ce mai concentrice. Ideile cadeau in masa si umpleau rapid cercurile iar cercurile deveneau de dimensiuni din ce in ce mai mici. Pe la ora zece mi s-a facut de-a dreptul frica si atunci am inchis ochii si am asteptat sa treaca.
„O să mor singură” îmi spunea , „toţi murim singuri” îi răspundeam, tăcea un moment şi apoi rectifica „da, probabil că ai dreptate, e mult mai important să nu trăim singuri „.
Ea era singură cuc de ceva vreme bună, în fiecare dimineaţă pleca în aceeaşi direcţie, acelaşi traseu, aceleaşi gânduri, aceleaşi culori. Îşi făcea treaba conştiincios, de vreo zece ani cam aceeaşi treaba, aceleaşi acţiuni cam în aceaşi ordine în cam aceleaşi intervale de timp. Egale. Apoi o lua în direcţie inversă, cât mai repede cu putinţă, număra momentele căutând în privirile necunoscuţilor acel “ceva” care ar fi putut-o scoate din şirul ordonat în care se deplasa parcă împinsă cu forţă săptămână după săptămână.
Timpul trecea îngroşând teancul de criterii, privirile din jur îi păreau din ce în ce mai searbade şi mai banale, într-o incompatibilitate din ce în ce mai completă cu idealurile ei bine garnisite de atâta aşteptare.
Nu găsea şi totuşi continua să caute. Se încăpăţâna să caute eliminând rând pe rând orice urmă de oportunitate chiar şi eventual probabilă. În fiecare zi, în aceaşi direcţie şi contra-directie, analiza priviri şi senzaţii, zâmbete şi impresii, le nota pe fiecare şi apoi aduna notele, una câte una. Nu ajungea niciodată la un total acceptabil. Lăsate de capul lor, pretenţiile o luaseră razna, din ce în ce mai confortabil aşezate în teancul de criterii.
Aşteptarea îi devenise ca o a doua natură, o plapumă apăsătoare şi totuşi confortabilă. Ascunsă în faldurile-i călduroase evita până şi ocaziile picate din cer, argumentând cu motive valabile. Motivele îi deveniseră joacă de copii, le găsea cu uşurinţa celui în permanenţă defensivă alegându-le în funcţie de context şi vehemenţă cerută.
O contactam din când în când, o întrebam de sănătate, ne amuzam de starea lucrurilor, îi dădeam ceva sfaturi, aceleaşi sfaturi de fiecare dată, îmi răspundea políticos cu motive valabile şi apoi lăsam timpul să mai treacă puţin.
Ultima oară îmi promisese că va lăsa iarna să treacă. Şi eram convinsă că va trece.
Mestec tacuta minutele agatata doar de mine, putin inclinata spre dreapta – stalpul e deja ocupat si „in juru-i” miroase jalnic. Echilibrul imi este relativ rotativ dar ma bucur totusi ca este. Altii ca mine se fac ca mesteca si ei, plati, banalizati, gri, aproape una cu peretii varuiti in graba de un pictor pare-se ratat.
Am reusit sa supravietuiesc vietii. Pana acum 5 minute cand realitatea din jurul meu a inceput sa prinda, incet, incet , forma. O forma straina de tot ceea ce cunoscusem pana acum 5 minute si o eternitate. Initial doar un contur delimitat de ramasitele ideilor preconcepute, inradacinate adanc in celalata realitate, cea prea utopica pentru a putea dura la nesfarsit.
Abisuri 