Panica

@ Gabriel Matula

Panica fină și neașteptată a despărțirilor, roșeața nespuselor, tăcerea rușinoasă a imposibilelor vorbe… Nebunia tăcută a pendulei agățate pe peretele din față, fix deasupra televizorului deja vechi. Nebunia secundelor disperate să treacă, zgomotul nabadios al ploii fine de dincolo de geamul dublu. Totul și multe alte lucruri fine, nenumărate multe și fine, volum constant, număr dependent de fineturi, toate și cel puțin  trec prin tine ca printr-o etamină de proastă calitate.

Încerci disperat să păstrezi măcar resturile bolovanoase, nu ți-e dat să ai nici măcar resturi, bolovanii se sparg în trecere. Particule din ce în ce mai fine, începi să tușești, îți spui că umezeala  ruginește de-a binelea, privești ploaia, încerci să-i numeri stropii. Nu ies la numar? Cad prea mulți. Prea fini. Prea deși. Undeva, departe, autostradă e plină ochi, dar timpul circulă cu încetinitorul. Te întrebi cât poate fi încetul de încet și nu reușești să-ți imaginezi mai nimic. Secundele trec mult prea repede…

Știrile se scurg în buclă, mereu aceleași, mereu aceași buclă, unii fură copiii altora, alții își dau doar cu părerea. Avioanele încă zboară, undeva ninge, altundeva plouă.

Panica fină a despărțirilor, un loc, un fapt, niște voci. Mâine se anunța ploaie și poimâine ceată. La Bugarach totul e sub control, de ieri se supraveghează toate trecerile, numărându-se una câte una.

Răspoimâine poate va ninge.  Sau poate că nu.

Reclame

Marea aceea fără nume

Deasupra mării erau norii aceia grași și albi și deasupra norilor eram eu. Făceam cercuri-cercuri și la fiecare sfârșit de cerc vedeam luna. Era o luna aproape plină. Aproape albă. Aproape de nori. Îmi lipisem nasul de geamul acela apoape curat și priveam marea. Nu știu ce mare era, profesoară de geografie fusese prea indulgentă. Băteam țărmul cu privirea și încercam să-mi imaginez oamenii.

Continuă să citești Marea aceea fără nume

Tu – cea fără de sfârşit, el – cel fără de-nceput

Şi avionul pleca, într-un sfârşit, încet, se retrăgea încet şi deodată cineva anunţa ceva – era un caz de forţă majoră – şi avionul revenea şi deodată se stingea totul şi devenea plumb şi plumbul apăsa tare, din ce în ce mai tare, şi se făcea cald, din ce în ce mai cald şi era atât de linişte, încât îţi venea să ţipi, să-ţi dovedeşti că (încă) mai exişti şi, de fapt, nu se întâmpla nimic, tipul de lângă tine mirosea şi mai tare a transpiraţie, motoarele tăceau, şi culoarele tăceau, şi oamenii aprindeau telefoanele mobile şi-şi dovedeau că există, şi stewardesele spuneau că nu ştiu, că se mai întâmplă, că se va da anunţ să se ştie ce şi cum, dar nu se ştia când că era beznă, o beznă din aia s-o tai cu cuţitul şi era cald, îngrozitor de cald, şi tipul de lângă tine se foia, şi tipii din spatele tău se foiau, şi tu simţeai că nu mai exişti şi-ţi părea rău că ai încetat atât de brusc, atât de departe, atât de îngust să exişti.

Continuă să citești Tu – cea fără de sfârşit, el – cel fără de-nceput

Hăt departe …

Îţi aduci aminte ? Era un avion mare şi gras, plin cu oameni întinşi. Erau oameni peste tot, unii îşi căutau locurile, alţii le găseau, erau acolo locurile dar oamenii nu le vedeau. Erau locuri strâmte pentru oamenii de rând şi locuri mai puţin strâmte. Îţi aduci aminte locul tău? Te zdrobeai de geam, te lipeai şi apoi te scurgeai cu căştile pe urechi. Aşa erai tu, la geam….

Continuă să citești Hăt departe …

AF 1888

Totul a mers ca pe roate pana am ajuns la terminalul E poarta L29. Acolo am inceput sa simtim jumatatea goala a paharului. Rece.

Primele zece minute de intarziere ni s-au parut „normale”, urmatoarele douazeci le-am trecut omeneste cu „privirea” pierduta undeva printre cei doua sute de pasageri „iti dai seama ca intr-un A 330 incap tot doua sute de oameni?”

Continuă să citești AF 1888