Ninge fără mine

A brick bridge with barricades and fencing on each side of the sidewalk

@ Aaron Wilson

Era atât de rece clipa, mai ştii ?
Eu mâncam litere la o lumânare albă,
Şi, pentru că nu voiam să mă înec
(Era un miros prea aspru pentru atâta alb)
Cerusem voie să supravieţuiesc
Puţin, doar cât un bulgare aproape rotund
Aprope alb, aroape strâns
Strângeai atât de tare
Încât era să mor de-atât strâns
Şi tu continuai să strângi
Şi eu continuam să mor
Şi clipa aproape pleznise de atâta noi
Era atât de caldă clipa, mai ştii ?

Ninge fără mine, ceasurile trec
Există distanţe măsurate în fulgi
Şi vremuri lipsă.

Fabrica de stofe

Bunica a fost erou al muncii socialiste şi eu habar n-aveam ce însemna să fii erou al muncii socialiste. Veniseră aia de la televiziune să-i ia interviu, ne anunţaseră cu ceva timp înainte că vor veni, toată lumea în afară de mine era emoţionată că vin. Pe mine mă durea fix în pix că vin. La 7 ani habar n-aveam cum stă treaba cu titlurile şi onorurile… Casa fusese făcută lună, miroasea a petrol şi preşurile fuseseră spălate şi apoi uscate pe frânghia de sârmă puţin ruginită. Se vedea puţin rugina, câteva dungi portocalii, dar mama pusese o mobilă fix peste ca să nu se vadă. Si nu s-a văzut. Camera mare fusese şi ea scuturată bine, aerisită, premenită, patul fusese acoperit cu o cuvertură albastru pufos şi, peste cuvertura aia albastru pufos stăteam eu pleaşcă şi priveam la lumea aia ciudată care se agită, mă felicita pentru „ce bunica nemaipomenită aveam eu”. Nu-mi aduc aminte decât de un microfon mare şi o femeie tânăra. Restul s-a dus. Nu ştiu dacă a apărut la TV sau dacă nu a apărut la TV. TV-ul era ceva rar şi în general prost. Când îi dădeam drumul făcea dungi-dungi şi atunci ne rugam să nu se strice. Dar, din când în când se strica şi atunci chemam reparatorul de TV-uri cu dungi şi reparatorul de TV-uri cu dungi spunea că nu poate să vină imediat, că are multe, foarte multe televizoare cu dungi de reparat. Într-un final venea, vreo săptămâna după şi deschidea televizorul şi atunci ieşea tot praful din televizor şi deodată apăreau diodele alea ciudate şi mirosea a ars şi a cald şi eu priveam curioasă ce şi cum şi-mi doream să devin ca el, reparatoare de televizoare cu dungi şi din când în când în când se mai strică şi radio-ul şi atunci îi trăgeam o palmă şi uneori mergea cu palma, adică începea printr-o minune să funcţioneze şi atunci îmi spuneam că sunt făcută pentru meseria aia, reparatoare scria pe mine şi lăsam naibii caii verzi pe pereţii şi mai verzi şi-mi revizuiam atitudinea şi vroiam să dau la Electronică, şi chiar am dat.

Citește în continuare „Fabrica de stofe”

Cu aparatul de gât

Mă plimbam prin oraş cu aparatul de gât pe o stradă pietruită, se înşiruiau tarabele fix pe mijloc, oamenii dispăruseră demult, care pe unde, doar eu rămăsesem pradă detaliilor, era atât de senin şi atât de albastru încât nu mă puteam abţine, îmi miroaseau degetele a pictură proaspătă, ciocolată amăruie cu o fină, foarte fină, tentă de cognac, îmi miroseau degetele şi nu ştiam de unde, nu ştiam de ce, le simţeam lipicioase, le se lipea de vârf fiecare detaliu, cu culori cu tot, ‘ici o turla, dincolo o floare, le prindeam pe fiecare, „clişee” îmi strigau unghiile şi eu nu le băgăm în seama, crescuseră atât de mari şi atât de groase încât nu mai erau demne de încredere, le-aş fi crezut poate pe cuvânt în alte circumstanţe, le-aş fi dat poate dreptate cerându-le exemple concrete, liste întregi de coincidenţe, detalii din aceaşi categorie, flori, culori asemănătoare, le-aş fi acordat atenţia cuvenită dacă nu şi-ar fi pierdut urma, orice urmă de respect în spatele formei doborâte parcă de timp, gârbovită de atâta materie inutilă, le priveam doar şi-m simţeam în continuare degetele mirosind a detalii la tot pasul, ‘ici o floare, ‘ici o carte, ‘ici o turla, ‘ici o curte-cartier, îmi plăceau atât de mult curtile cartier, avusesem la un moment dat o mătuşa din partea bunicului care locuia într-o curte cartier, de fiecare dată când treceam prin curte tot cartierul răspundea prezent, mirosea în general a ceapă călită în curtea cartier dar pe mine nu mă deranja, eu cumpărăm franzele seci, urcam scări abrupte şi făceam conversaţie cu mătuşa din partea bunicului, subiectele nu le alegeam eu, subiectele erau la ordinea zilei, în general începeam cu vremea şi terminam cu laptele, mătuşa nu era alergică la nimic, nici la detalii, nici la turle, nici la miros de ciocolată amăruie cu iz de cognac, îmi plăceau subiectele ei, eu dădeam doar din cap, în general aprobator şi-mi vedeam de ale mele, aveam multe gânduri pe vremea aceea, eram plină de întrebări cu răspunsuri multiple şi nu ştiam să aleg, când nu eram sigură întrebam, oamenii dădeau în general din cap şi-mi spuneau intelept sa-mi găsesc singură răspunsurile, eu nu înţelegeam oamenii, mi se spusese odată că oamenii sunt înţelepţi şi eu chiar crezusem că oamenii sunt înţelepţi, tocami de aceea le puneam întrebări, multe întrebări.

Dar oamenii nu-mi răspundeau şi de atunci caut răspunsurile în tot felul de detalii.

Linii invizibile

Uneori vreau prea mult şi asta e prea puţin. Uneori-ul lasă prea mult spaţiu liber, spaţiul atrage pauzele şi pauzele atrag tăcerea. Mi se întâmplă să simt că vreau prea mult, mai mult decât îmi simt cuvintele capabile, mai mult decât limitele auto – fixate, mai mult decât puterile calibrate limitelor. Mi se întâmplă şi atunci trag de limite până le simt ruperea, foşnetul cunoscut al desprinderii de etaloanele celorlalţi… Ruperea ca semn, semnul ca senzaţie, senzaţia simbol trasat din dâre, voinţă încătuşată de dâre şi melci.

Citește în continuare „Linii invizibile”

Ningea

Nu ma opream, apasam, nici nu priveam, simteam doar ploaia, bocancii musteau, vantul batea rece prin umbrela veche – sa tot aiba vreo zece, poate chiar mai multi, cine sa-i mai numere ? – nu priveam, doar apasam lasand hazardul sa faca tot, tot restul. Si hazardul isi facea treaba, asezand culorile in ordinea picurilor si umbrelele in jurul culorilor. Trecea timpul printre noi, aburind ferestre vechi in treacat, noi ne priveam tacuti picurii scursi si inaintam in virtutea hazardului : azi ninge, maine ploua, ieri … ieri fuse si se duse printre picuri si lalele – cuiva chiar ii placeau la fel de mult lalelele si asta era fix pe placul altcuiva – cine sa mai spuna ca hazardul nu-si facea treaba asa cum ar fi trebuit sa si-o faca ?

Citește în continuare „Ningea”