Am atâtea de nespus

Poezia este felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Şi am atâtea de nespus …. Uneori am impresia că dau pe dinafară. E atât de greu să nu poţi spune. Strângi în tine şi pui în rafturi şi când se termină rafturile arunci la nimereală şi când se termină nimereala cauţi rime albe pentru gânduri negre şi nu spui. Şi atunci ies cele mai frumoase nespuse, din prea profund şi din prea adânc şi din prea plin şi din prea peste puterea ta de înţelegere şi din prea peste raţiune şi din prea peste sentiment.

Continuă lectura

Sunt zile când trebuie și nu poți

Te mănâncă degetele de atâta nescris, ai vrea şi nu poţi, oamenii te bombardează cu întrebări diverse, tu taci şi iei notiţe, antrenându-ţi degetele pe sub masă, în pofida oamenilor, în pofida întrebărilor. Tu trebuie să răspunzi oamenilor, răspunsul face parte din contractul tău cu oamenii. Tu trebuie să fii ceea ce oamenii îşi doresc să vadă, să audă, să simtă. Ai vrea să scrii şi n-ai timp, eşti năpădit de oameni şi de problemele oamenilor. Dacă ar fi după tine, tu ai da oamenii la o parte, unul câte unul ai da tu oamenii la o parte, dacă ar fi după tine, tu ai ignora grilajul metalic dintre tine şi oameni, şi ţi-ai vedea de tine. De tine şi de degete. E atât de egoist să-ţi vezi de tine şi de degete. E atât de egoist şi, totuşi, trebuie. E atât de uman, atât de egoist de uman. Şi totuşi…

Există zile când trebuie şi nu poţi. Există zile în care găseşti grilajele ridicate. Zile în care te trezeşti dinadins cu zece minute mai devreme, zile în care ratezi dinadins cafeaua de dimineaţă. Sunt zile în care faci totul, dinadins, pe dos. Împotriva ta, împotriva degetelor tale. Sunt zile în care nu eşti egoist, nu poţi fi egoist. Există zile în care strângi din dinţi să exişti numai pentru oameni, zile în care te ignori tu, pe tine, cu degete cu tot, aşteptând să se termine ziua, să se ridice grilajul, să-ţi poţi vedea în continuare de tine. De tine şi de degete.

Continuă lectura

Cincisprezece căni

Spunea că-şi petrecuse weekend-ul pe la urgenţe. O tură pe la un “traiteur” chinzesc din ăla de-ţi îndoapă foamea si repede si bine, „la botu’ calului”, doi-trei nemi cu dată de valabilitate expirată – or fi fost făcuţi sambăta trecută? – şi jocul fusese jucat, el personajul principal al unei drame, ea, drama, aşezată pe burtă, “n” poziţii , frecvenţă mare de tăvălire, expunere prin tatonare “să doare cât mai repede şi nu foarte tare”, ea, burta, purtată pe la medici, ei, medicii, cu dignosticul şoptit, vorbe liniştitoare în miez de noapte “nu-i decât o indigestie, simptom frecvent în zilele noastre”, el, pacientul, răpus de nemi, “măcar i-ai savurat la momentul respectiv?”, ei, nemii, făcuţi din cine mai ştie ce, cine mai ştie cum, cine mai ştie (de) când.

Continuă lectura

Trei euro

Printre pasi, mirosul pietrelor spalate de nenumarate ori de ploi-fluvii, acum uscate doar de briza inceputului de zi, invaluie cartiere selecte cu exceptii cu tot. Undeva, o coada practic in formare, pentru moment doar ghem latit pe trotuarul lat, da semne de ambuscada.

Continuă lectura

F5

Unele zile isi anunta culoarea dis de dimineata.

Dis de dimineata lumea trece in linie dreapta, cu ochii inchisi, cu totul inchisa in ganduri somnolente, intersectiile-s periculoase, opririle sunt dese, de ultim moment, bombanelile sunt bombanite, privirile sunt  negre, gandurile si mai negre, pasii exista dar prea inceti, pasii exista dar prea pe mijloc.

Continuă lectura

Rasul

Avea un ras imposibil de trecut cu vederea, cand o apuca, ceilalti taceau, obligati sa o asculte. Ascultand-o, ii incerca mai intai un zambet timid venit de cine stie unde pe care unii il ignorau iar altii il inghiteau in sec. Apoi toti isi vedeau mai departe de ale lor. Pana la urmatorul hohot. Si asa mai departe.

Continuă lectura

La cafea

Ieri am mancat singura, post haosul se asezase relativ tarziu si ceilalti plecasera deja in grup spre cantina.

Ieri am mancat singura pe un colt de masa, intr-o intersectie de vanturi in formare ce adiau razlet.  Oamenii ma priveau grabiti, probabil le paream trista, probabil ca nici nu ma vedeau, eu imi vedeam pur si simplu de treaba, separand boabele de orez intr-un colt si alegand oscioarele firave in alt colt. Colturi rotunde dar tot un fel de colturi.

Continuă lectura