Am atâtea de nespus

Poezia este felul meu de a nu spune lucrurilor pe nume. Şi am atâtea de nespus …. Uneori am impresia că dau pe dinafară. E atât de greu să nu poţi spune. Strângi în tine şi pui în rafturi şi când se termină rafturile arunci la nimereală şi când se termină nimereala cauţi rime albe pentru gânduri negre şi nu spui. Şi atunci ies cele mai frumoase nespuse, din prea profund şi din prea adânc şi din prea plin şi din prea peste puterea ta de înţelegere şi din prea peste raţiune şi din prea peste sentiment.

Continuă lectura „Am atâtea de nespus”

Anunțuri

Sunt zile când trebuie și nu poți

Te mănâncă degetele de atâta nescris, ai vrea şi nu poţi, oamenii te bombardează cu întrebări diverse, tu taci şi iei notiţe, antrenându-ţi degetele pe sub masă, în pofida oamenilor, în pofida întrebărilor. Tu trebuie să răspunzi oamenilor, răspunsul face parte din contractul tău cu oamenii. Tu trebuie să fii ceea ce oamenii îşi doresc să vadă, să audă, să simtă. Ai vrea să scrii şi n-ai timp, eşti năpădit de oameni şi de problemele oamenilor. Dacă ar fi după tine, tu ai da oamenii la o parte, unul câte unul ai da tu oamenii la o parte, dacă ar fi după tine, tu ai ignora grilajul metalic dintre tine şi oameni, şi ţi-ai vedea de tine. De tine şi de degete. E atât de egoist să-ţi vezi de tine şi de degete. E atât de egoist şi, totuşi, trebuie. E atât de uman, atât de egoist de uman. Şi totuşi…

Există zile când trebuie şi nu poţi. Există zile în care găseşti grilajele ridicate. Zile în care te trezeşti dinadins cu zece minute mai devreme, zile în care ratezi dinadins cafeaua de dimineaţă. Sunt zile în care faci totul, dinadins, pe dos. Împotriva ta, împotriva degetelor tale. Sunt zile în care nu eşti egoist, nu poţi fi egoist. Există zile în care strângi din dinţi să exişti numai pentru oameni, zile în care te ignori tu, pe tine, cu degete cu tot, aşteptând să se termine ziua, să se ridice grilajul, să-ţi poţi vedea în continuare de tine. De tine şi de degete.

Continuă lectura „Sunt zile când trebuie și nu poți”

Cincisprezece căni

Spunea că-şi petrecuse weekend-ul pe la urgenţe. O tură pe la un “traiteur” chinzesc din ăla de-ţi îndoapă foamea si repede si bine, „la botu’ calului”, doi-trei nemi cu dată de valabilitate expirată – or fi fost făcuţi sambăta trecută? – şi jocul fusese jucat, el personajul principal al unei drame, ea, drama, aşezată pe burtă, “n” poziţii , frecvenţă mare de tăvălire, expunere prin tatonare “să doare cât mai repede şi nu foarte tare”, ea, burta, purtată pe la medici, ei, medicii, cu dignosticul şoptit, vorbe liniştitoare în miez de noapte “nu-i decât o indigestie, simptom frecvent în zilele noastre”, el, pacientul, răpus de nemi, “măcar i-ai savurat la momentul respectiv?”, ei, nemii, făcuţi din cine mai ştie ce, cine mai ştie cum, cine mai ştie (de) când.

Continuă lectura „Cincisprezece căni”