Să-mi scârţâie gândurile la încheieturi şi tălpile de atâta praf. Să-mi dau şosetele la închisoarea şosetelor şi cizmele la cimitir. Să curg, să mă preling pe lângă şinele calde şi oamenii reci. Să dau să cad şi să nu, să mă adun în ordinea în care eram. Să las verbele să-mi curgă strofe şi frazele să-mi pună punct.
Să nu mai trenul „înspre”, să nu mai iau metro-ul „linia” să nu mai iau autobuzul „numărul”.
Să nu-mi mai iau decât gândul.
,
Ar fi trebuit să fiu altundeva nu să mă scurg ca un astfalt topit la soare. Să mă doară scurgerea până la os şi eu să stau să aştept să treacă. Vremea aceea păcătos de caldă. Ar fi trebuit să mă doară scurgerea aia până la os, să simt că exist cu scop precis. Scopul scurgerii.
Cad bucati de astfalt fierbinte peste ganduri deocheate de babe fara dinti.
Lasati deoparte zapezile imaginare, lasati sa se zbantuie printre dintii moi spatii vide, spalate de prea multe ploi, mult prea multe ploi. Dati voie vanturilor sa stearga impresii, lasati in spatele impresiilor pauzele neconsolate, dati drumul ploilor, dati drumul vanturilor, lasati pauzele sa devina amintire. Scapati vremea din mana amestecandu-i anotimpurile, amagind timpurile, mangaiati-le trecerile cu promisiuni desarte, maine devenit ieri in spatele florilor de mar, albelor flori de mar amagite de vreme, consolate doar de vant.
Ar trebui ceva cazuri de utilizare
Dar pietrele au secat cu toate.
(Din piatra seaca, ioc scenarii)
Si deodata totul se facu … cum sa spun… un fel de liniste mare cat sa intre un sfarsit de vara in ea. Picuri de transpiratie nauci bantuiau in toate partile intreband in stanga si in dreapta trecatori aproape scursi : „N-ati vazut cumva capatul ? Ca noi l-am pierdut pe undeva pe drum”.
Trecatori aproape scursi nici nu-i bagau in seama, isi vedeau pur si simplu de ale lor „avem deja prosoape de intins, cine sa mai aiba timp si de capete ?”
Si deodata a tacut totul.
Intrebarile isi pusesera leucoplast pe buze si poftele in cui, exclamatiile o lasasera pe mai tarziu si toate dadusera tot restul vinei pe seama picurilor.
Omul era agatat de o bara fierbinte intr-o pozitie putin incomoda, intre doua femei si un carucior. Suparatoare nu era nici pozitia omului si nici lipsa lui de candoare verbala, era de inteles ca existau si puncte de vedere demne de ne-atentia publicului ne-avizat. Suparator era defapt tot restul, suprapunerea umana, intersectiile de tot felul, incalceala de brate si gaturi alungite in cautarea aerului, mirosul de putred, caldura sufocanta si mai ales clima, pur si simplu in pana.
Concentrari difuze imping de la spate ganduri impiedicate. Alunecand spre deal dorintele, se preling daramate de caldura. E atat de tare luni incat se anunta deja canicula.
Erau niste frunze mari si verzi catarate in varful unor trunchiuri gri, inelate. Stateau undeva sus de tot si-si transpuneau existenta efemera intr-un gri nu foarte inchis perturbat doar din cand in cand de cativa nori, in trecere. Mirosea a lemn ars si bere la pahar, ma uitam din cand in cand la frunze, din cand in cand la fum, inchideam ochii si simteam. Pana nu mai puteam. Apoi deschideam ochii si auzeam.
Mi se lipesc tamplele de cele cateva suvite inca razlete, spinarea imi picura cu incetinitorul, degetele-mi sunt lipici in devenire, tastatura neagra-i plata de-a binelea, topita de lipsuri si zdrobita de veri caniculare.
