Henri Coandă – Bucureşti. Voi spune undeva că nu e cel mai mic aeroport. Că există altele mult mai mici. Acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri în difuzoare. În aeropoartele acelea, cu adevărat mici, e foarte cald şi miroase a oameni. Oameni de tot felul, cozi de tot felul, era la un moment dat să mă aşez la altă coadă, îmi spusese un coleg că era coada cu prioritate şi eu îi mulţumisem, mă săturasem de atâtea cozi lungi si grele. Când am ajuns în faţa zdrahanului negru m-am simţit de parcă greşisem coada. L-am privit pe limba mea încercând un zâmbet de complezenţă. N-am reuşit decât să gâdil un pic ridicolul şi mai tare. Citește în continuare „Cu mine cu tot”
Etichetă: cale
Poveşti de adormit copii
Era un pitic mic şi relativ gras – cine să aibă răbdarea să-i compare circumferinţele? – era un pitic mic şi relativ gras ascuns bine într-un câmp de lucernă verde. Era un cer violet străbătut de o luna nebună şi o multime de stele. Pomul îi ieşise în cale din pură întâmplare, nu calculase nimic, nu sperase nimic, nici măcar nu căutase nimic, calea se căutase singură, hai-hui prin câmpul de lucernă, pomul privea piticul şi piticul visa la lună.
Ramura
Există acei paşi dincolo de noi, acei paşi „pe lângă”, puţin, doar puţin pe lângă, introspecţie cu perspectivă, gânduri răzleţe contaminate unul câte unul de alte gânduri răzleţe, o armată de gânduri contaminate, paşi din ce în ce mai deşi, paşi deşi pe lângă noi, continuarea „eu”-lui, „eu”-ul văzut prin ochii paşilor, clipiri dese cu substrat „e sigur calea?”, paşi din ce în ce mai apăsati, urme înecate în noroi „aici a fost odată mlaştina”.
Abisuri 