@ Gabriel Matula
Panica fină și neașteptată a despărțirilor, roșeața nespuselor, tăcerea rușinoasă a imposibilelor vorbe… Nebunia tăcută a pendulei agățate pe peretele din față, fix deasupra televizorului deja vechi. Nebunia secundelor disperate să treacă, zgomotul nabadios al ploii fine de dincolo de geamul dublu. Totul și multe alte lucruri fine, nenumărate multe și fine, volum constant, număr dependent de fineturi, toate și cel puțin trec prin tine ca printr-o etamină de proastă calitate.
Încerci disperat să păstrezi măcar resturile bolovanoase, nu ți-e dat să ai nici măcar resturi, bolovanii se sparg în trecere. Particule din ce în ce mai fine, începi să tușești, îți spui că umezeala ruginește de-a binelea, privești ploaia, încerci să-i numeri stropii. Nu ies la numar? Cad prea mulți. Prea fini. Prea deși. Undeva, departe, autostradă e plină ochi, dar timpul circulă cu încetinitorul. Te întrebi cât poate fi încetul de încet și nu reușești să-ți imaginezi mai nimic. Secundele trec mult prea repede…
Știrile se scurg în buclă, mereu aceleași, mereu aceași buclă, unii fură copiii altora, alții își dau doar cu părerea. Avioanele încă zboară, undeva ninge, altundeva plouă.
Panica fină a despărțirilor, un loc, un fapt, niște voci. Mâine se anunța ploaie și poimâine ceată. La Bugarach totul e sub control, de ieri se supraveghează toate trecerile, numărându-se una câte una.
Răspoimâine poate va ninge. Sau poate că nu.
Abisuri 