@ Markus Spiske
Găseam în fiecare dimineaţă un scop cu care să înfrunt ceaţa. Îmi plăcea să ies, să simt oraşul, să-l calc, să-l miros, să ating din priviri clădirile, oamenii. Nu căutam mult, scopul venea singur la mine.
Etichetă: ceata
Noname
Motanul nu avea un nume al lui. Apărea și dispărea când îl apuca. Îi spusesem în glumă “Noname” și-l hrănisem o iarnă întreagă. Dispăruse fără urmă într-o dimineață cețoasă de ianuarie și de atunci nu mai apăruse. Mark era de părere că plecase undeva , într-un univers paralel și va reveni cu siguranță într-o zi ploioasă de toamnă. “Atata vreme cât nu s-a găsit formula Big Bang-ului totul ese posibil” spunea Mark din când în când. Era un mod deosebit de practic de a explica inexplicabilul. Motanul plecase și lăsase în urmă un ne-nume și impresia cozii navigând prin ceață. Impresia griului din jurul zidului. Senzația de prezența palpabilă din spatele ceții.
Nu avusesem nimic împotriva gri-ului până în acel moment precis când mă năpădise complet. Mă simțisem deodată înecată în gri și începusem să țip. Îmi era frică să mor de atâta gri. Ceața aceea albă aducea a gri și gardul aducea a gri și drumul străbătea gri-ul drept, până în giratoriu. Până și disperarea sărutului de a sparge ceața aducea a gri.
Perspectivă
Eu văd lumea în franjuri
Din cauza ceţii
Şi toată ceaţa asta
Din cauza ta
Dă ceaţa asta din ochii mei
Matur-o, ascunde-o sub preş
Sufl-o departe
Devino ceaţă dacă trebuie
Devino franj
Şi ochi dacă trebuie…
Eu văd lumea prin ochii tăi.
(Des)fac conserve !
Existau oameni conservă şi oameni „desfăcători” de conserve. Eu pare-se că încă nu mă hotărâsem.
Eu pare-se că ratasem „bătălia dintre toamna şi iarnă”. Se purtase undeva între două vise. Spre marea mea dezamăgire mă trezisem prea târziu. Ninsese şi se topise totul deja.
Data viitoare va fi noapte albă. Cu siguranţă noapte albă. Lungă, lată şi profundă noapte albă. Am citit undeva că noaptea nu este cu adevărat neagră. Nu poate fi cu adevărat neagră. Există acele „sclipiri” imposibil de oprit. Există „viaţa aceea imposibil de oprit”.
O toamnă pe gustul frunzelor
Îmi caut starea „aceea” cu lumânarea, calc peste toamnă cu egoismul dimineţii aburite, ignor frunzele, igor moartea tăcută a frunzelor, mă lipesc de culoarea frunzelor şi alunec visând. Miroase a fum, miroase a sâmbătă cu faţa la cearceaf, cer două pachete de paracetamol, continui să caut. Caut ochii oamenilor, oamenii nu mai au ochi, oamenii sunt pierduţi în ceaţa deasă, caut zâmbetele oamenilor, nu gasesc decât rictusuri, zâmbete bete, caut sentimente, privesc galbenul, privesc portocaliul, există un oarecare sentiment de toamnă, există un oarecare sentiment de sâmbătă, stau să cad între un trotuar prea înalt şi o frunză prea stoarsă, nu cad, mă bucur, zâmbesc idiot şi continui să caut, nu găsesc decât o toamnă pe gustul frunzelor. Moartă.
AF 1888
Totul a mers ca pe roate pana am ajuns la terminalul E poarta L29. Acolo am inceput sa simtim jumatatea goala a paharului. Rece.
Primele zece minute de intarziere ni s-au parut „normale”, urmatoarele douazeci le-am trecut omeneste cu „privirea” pierduta undeva printre cei doua sute de pasageri „iti dai seama ca intr-un A 330 incap tot doua sute de oameni?”
Pe mine cine ma opreste
Dincolo de ceata groasa, doar inca cativa stropi de ploaie, marunti, desi, imponderabili, cercuri rotunde pe astfaltul gri. In surdina se dezbat curente explicandu-se tendinte „mieux être malheureux d’être trop heureux que d’être heureux d’être trop malheureux”. Sau invers, ce mai conteaza.
Ctrl+Alt+Dlt
Ceata s-a transformat in albastru stralucitor ametit de un soare provocator aparut de nicaieri imediat dupa miezul orei perfect echilibrate in centrul aproximativ al aproape-mijlocului de saptamana. Starile au tranzitat dintr-una intr-alta amestecand rosturile la intamplare, dand zilei o senzatie de « asa nu se mai poate » si amenintand-o cu anul sarpelui daca nu intra-n sirul drept, paralel cu orice urma de convingere dar in faza cu verticalitatea demult pierduta.
Etica
Unele seri stau prea mult in anticamera. Incep prea devreme si obosesc pe drum. Te duc cu zaharelul promitand multe si nevrute, toate din auzite, ba ca soarele bate razant, ba ca bate din spate, ba ca ar fi momentul ideal pentru ceva fotografii furate, ba ca omatul e moale si pufos si nu mai pridideste sa cada in unghiuri aleatoare, ba ca iarna tocmai zambeste cum stie ea mai frumos, ba una, ba alta pe acelasi ton. Sugubat-inserat.
Deodată ceața
@ Gonard Fluit
De câteva zile
Bune
O carte stătea
Cu burta la soare.
Eu o priveam
Fascinată de suplețea metaforelor
Le stătea terbil de bine
Asortate cu nori
Iar norii
Nu anunțau nici măcar ploaia.
Era cald și voluptos
Si mirosea a fum
Si foile rămâneau albe.
Deodată s-a făcut gri
Și nu s-a mai văzut
Nici un rând.
Iar oamenii și-au pierdut direcția
Prin ceață.
Singură a rămas doar cartea
Privind în gol
În sensul metaforelor
Cu spatele la oameni.
Abisuri 