@ Max Bender
Stau ascunsă în spatele
Unui mare semn de întrebare
Mă doare cocoaşa şi totuşi
Zâmbesc în continuare
Oameni plouaţi trec grăbiţi
Direcţii aleatoare
Oameni gri-ud scot semne de exclamare
Obrazul roz bonbon tresare-n ritm de ploaie
Ochiul – lacrimă imprimă doar mirare
Tendinţe acaparatoare
Opresc oameni din drum la semafoare
Gri-udul indică o amplă nepăsare
“Aşteptaţi-va rândul la nemurire”
Indică roşul
“E coadă destul de mare”
Henri Coandă – Bucureşti. Voi spune undeva că nu e cel mai mic aeroport. Că există altele mult mai mici. Acolo unde nu există difuzoare şi nici speakeri în difuzoare. În aeropoartele acelea, cu adevărat mici, e foarte cald şi miroase a oameni. Oameni de tot felul, cozi de tot felul, era la un moment dat să mă aşez la altă coadă, îmi spusese un coleg că era coada cu prioritate şi eu îi mulţumisem, mă săturasem de atâtea cozi lungi si grele. Când am ajuns în faţa zdrahanului negru m-am simţit de parcă greşisem coada. L-am privit pe limba mea încercând un zâmbet de complezenţă. N-am reuşit decât să gâdil un pic ridicolul şi mai tare. Citește în continuare „Cu mine cu tot”
Cineva a făcut totul sul, apoi sulul l-a făcut ghem şi ghemul ni l-a aruncat „nouă” în ogradă. Peste mari şi ţări. Că noi nu suntem eroi, că noi nu suntem noi, că noi n-avem nici nume şi nici drept la nume. Eu am luat ghemul şi am încercat să trec dincolo de ghem. Cumva dincolo de fapta mototolită, dincolo de neputinţa ascunsă-sul dincolo de frustrarea făcută ghem. Eu am luat ghemul şi mi-am aparat dreptul la nume.
Mă săturasem de mine cea critică – criticasem o bucată pătrată de săpun, o lingură pe post de linguriţă, un şerveţel sistematic lipsă, criticasem până şi poziţia mult prea centrală – fix în faţă portului – şi numărul impar de etage, fix treisprezece, criticasem lipsa de precizie a oamenilor şi relativul distanţelor, criticasem numele dindărătul schelelor şi treapta un pic prea înaltă. Criticasem praful şi trotarele – Bucureştiul de pe timpul facultăţii şi chiar mai rău – , criticasem mândria oamenilor, incapacitatea de a acceptă nevoia de ajutor, criticasem o mulţime de lucruri mărunte, detalii ale unui întreg aproape complet, perfecţiunea completată de detalii.
Imi lipsesc cu desavarsire inceputurile de fraza si asta ma macina vazand cu ochii. In lipsa literei mari ma blochez in fata pauzelor din ce in ce mai lungi si sfarsesc prin a citi inceputurile de fraza ale celorlalti.
Arhiveaza-ti gandurile numeric intr-un format leger, algoritm de criptaj abscons, usi putine si rare, oportunitati ascunse in spatele aparentelor.
Ma asezasem la rand in sens invers. Nu, nu o facusem intentionat, pur si simplu logica de la ora douasprezece imi soptise ca acolo trebuia sa ma asez. In fata mea, in sensul invers defapt al lucrurilor “normale”, mai erau doar doi tipi. Cel din fata mea era tanar.
Printre pasi, mirosul pietrelor spalate de nenumarate ori de ploi-fluvii, acum uscate doar de briza inceputului de zi, invaluie cartiere selecte cu exceptii cu tot. Undeva, o coada practic in formare, pentru moment doar ghem latit pe trotuarul lat, da semne de ambuscada.
Se scurg anii,
Unul dupa altul
In sir aproape indian.
Unul in spatele celuilalt
Isi ureaza reciproc
De la stanga la dreapta
Si in sens invers,
Ani multi si fericiti!
Abisuri 