Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut

Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. ”Să alunece mai bine carnea cu pâinea, să se ducă, aşa, poate fără gust”. Şi aluneca. Se ducea. Al naibii de bine şi lin aluneca.

Cu ochii mari şi ficşi aluneca. Fixam un punct undeva pe peretele gros din faţă şi înghiţeam. Îţi înghiţeam cuvintele cu pauze cu tot. Cu spaţii şi cu semne de punctuaţie cu tot şi mi-o imaginam departe, inexistentă. Patagonia, ţara aceea inventată întru binele meu, al copilului. Să mănânce bine copilul, să se sature copilul. Să crească mare copilul. Aşa, inexistentă mi-o imaginam, sălbatică. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez.

Continuă să citești Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut

Iertarea de pe urma

De obicei am tendinta de a lua lucrurile prea in serios. Ma cred pe cuvant cu mana pe inima generalizand genul acesta de comportament la cam toti ceilalti. Ii cred pe cuvant – adica de ce nu i-as crede ? In definitiv nu sunt unica autentica cu cuvant de pe lumea asta. Uneori reusesc sa negociez ceva concesii, alteori doar daruiesc ceva concesii.  Se mai intampla cateodata si ceva exceptii , din alea nedorite si imposibil de anticipat, pe care as dori din tot sufletul sa le pot evita dar tot degeaba.

Continuă să citești Iertarea de pe urma