@ Daniel Ruyter
Totul provine de undeva, de undeva de aici…
Camera era mică dar cochetă și autostrada se vedea în spatele unui șir de plopi puțin uscați. În rest, câteva familii de porumbei își făcuseră un cuib din frunze și ramuri. Privindu-i, îmi aminteam de dimineața în care hotărâsem că sosise momentul să creez anti pesonajul perfect.
E o vreme să-ţi baţi cuie în tâmplă. Să-ţi înfigi nuiele în ochi şi scotch peste buze. E o vreme să tragi de aţă pâna se rupe şi, dacă nu se rupe, să o rupi tu, cu dinţii tăi albi şi bine frecaţi. E o vreme să omorî toţi puricii. Toţi păduchii. Să dai cu petrol până îţi ia pielea foc şi, dacă nu vrea să ia, să iei tu foc în locul ei. Cu piele cu tot.
Învârte sentimentul ăla în rană, învârte-l până la capăt. Şi dincolo de capăt. Apasă cât poţi, şurubelniţa duce şi când nu mai duce, există cuiele. Învârte sentimentul ăla şi taci. Rănile îşi au şi ele dreptul lor, precum şi cuiele tăcerile lor.
Abisuri 