Concluzia care nu se vroia trasă

N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.

Continuă lectura

Cuvintele tale

Te uiţi cum se împung oamenii în cuvinte şi-ţi cauţi concluziile de pe margine. E greu să-ţi găseşti concluziile când nu cunoşti îndeajuns oamenii. De unde să ştii tu direcţia oamenilor? Direcţia oamenilor e dictată de context şi sentiment. E mult prea simplu să scoţi doar un deget şi să arăţi într-o direcţie oarecare. Vântul bate şi direcţia se schimbă …Vine ploaia, cad oamenii şi doar cuvintele rămân…

Cuvintele tale.

Egoism

Când se pornesc să cadă silabele la mine cad bolovan. Ieri de exemplu, au căzut de devenisem aproape piatră. Mă încordasem atât de tare încât m-aş fi vrut cu tot dinadinsul baltă şi nu reuşeam. Strângeam din dinţi, din gânduri doar-doar… Nu şi nu. La un moment dat s-a făcut ora zece şi am stins lumina. Concluziile de rigoare le-am tras doar azi. Este bine când poţi trage concluzii. Este un semn că ai trecut prin lume şi lumea prin tine.

Continuă lectura

Un lung şir lung de non-prezenţe în virtutea inerţiei

„Am devenit atât de supericial încât mi-am limitat viaţa la un buton.”

Cum îţi poţi reduce viaţa la un buton ? Simplu. Începi prin a-i asocia butonului puteri multiple, toate acele fapte, întâmplări, întâlniri, semnificaţii, acele „printre rânduri”, toate acele amănunte de care tu nu mai eşti capabil. Toate acele chestii de care tu te simţi depăşit, plictisit, toate acele mici amănunte care-ţi reprezentau până nu demult lumea şi care acum ţi se par atât de străine , atât de disociate de tine, atât de asociate butonului, atâta de ataşate de apăsarea delicată a degetului arătător pe buton încât nu te mai reprezintă pe tine şi pe dimineţile tale alcătuite în jurul unei căni de ceai şi un text ales la întâmplare. Apoi continui, un lung şir lung de non-prezenţe în virtutea inerţiei.

Continuă lectura

Atât

Nu pot să-ţi forţez mâna să-mi forţeze cuvinte să-mi forţeze sensurile în sensul tău. Nu pot nici să-ţi sparg cuvintele să-mi spargă timpanele să-mi spargă gândurile în neantul tău. Nu pot nici măcar să-ţi forţez timpul să-mi forţeze secundele să-ţi spargă gândurile în lumea mea.
Nu pot decât să nu fiu tu.

În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic

(pentru ca merita să fie scris)

Servesc şi ei la ceva. Nervii, desigur. La creaţie de exemplu. În fiecare dimineaţă îmi beau ceaiul din plic şi plicul are câte un text şi eu îl citesc, textul şi-mi încep ziua cu câte un „motto” . Motto-ul zilei de azi a fost ceva de genul „un spirit liniştit este un spirit apt pentru creaţie”. Am zâmbit şi mi-am spus că eu nu-s aptă aproape niciodată.

Nu că n-aş fi de acord cu motto-ul dar cine poate oare stăpâni spiritul? El o ia de capul lui unde-l duc călcâiele, cine să-i spună oare că e mai bine să rămână zen şi să privească viaţa într-un picior spunându-şi că mâine va veni şi rândul celuilalt picior? Cine?

Continuă lectura

Tocăniţă

N-am ce face. Mă joc cu mâinile, cu degetele. Mă joc cu ploaia şi cu cuvintele prin ploaie. Trec prin cuvinte şi mă las să mă scurg. Mi se par atât de străine cuvintele. Prea ude, prea ploaie cuvintele. Mă caut printre stropi, m-am pierdut odată, de mai multe ori printre stropi, stropii ăştia au dinţi şi mai au şi ochi şi în primul şi în primul rând stropii ăştia au sentimente. Aveau sentimente. Continuă lectura