Linii invizibile

Uneori vreau prea mult şi asta e prea puţin. Uneori-ul lasă prea mult spaţiu liber, spaţiul atrage pauzele şi pauzele atrag tăcerea. Mi se întâmplă să simt că vreau prea mult, mai mult decât îmi simt cuvintele capabile, mai mult decât limitele auto – fixate, mai mult decât puterile calibrate limitelor. Mi se întâmplă şi atunci trag de limite până le simt ruperea, foşnetul cunoscut al desprinderii de etaloanele celorlalţi… Ruperea ca semn, semnul ca senzaţie, senzaţia simbol trasat din dâre, voinţă încătuşată de dâre şi melci.

Continuă să citești Linii invizibile