Mutat aici
Etichetă: deal
Coşmarul
Se făcea că (virgulă) cădeau beţe de chibrit peste un deal foarte înclinat. Eu încercam să urc panta cu spatele la ea, ea nu şi pace, „să începi cu baza” îmi spunea, eu priveam negru baza, baza mă fugărea, eu simţeam panta în coastă, incercam să-mi strig prietenele, una câte una, nu, nu în ordine alfabetică, ci complet aleator începeam cu prietena „A” şi terminam cu prietena „I”, prietenele cărau o sacoşă plină, era piaţă ieftină seara, prietenele urcau panta cu faţa spre ea, eu le rugam să o urce mai repede, eu eram aproape de vârf, ele mă priveau încet, cu zâmbetul pe buze „dar unde te grăbeşti asa?” mă intrebau prietenele şi eu le arătăm cu degetul spre bază, sacoşa era plină ochi şi prietenele nu mai aveau ochi pentru bază, eu dădeam din mâini, disperarea mi se citea printre degete, eu ţipam , eu mă pierdeam cu sunet cu tot, prietenele îşi priveau degetele roşii, prietenele mă priveau ciudat, erau două prietene bune, ne cunoscusem pe vremea facultăţii, una dormea fix deasupra mea, cealaltă la fel, cu un etaj mau sus.
Autobuzul numarul patru
Autobuzul numărul patru. Doi lei călătoria, nu ştiu exact unde, nu ştiu exact cât, exprim nedumerirea nu tocmai în public.Publicul are urechi mari, clăpăuge, părerea interoghează publicul stârnind interesul. Două babe în floarea vârstei îşi exprimă părerea – nedumerirea îşi pierde ceaţa, se ridică aburul.
Încet-încet.
Pitici pe creier
Si calcau piticii astia cand era viata mai plata si visele mai randuite, li se nazarea deodata de-un ritm dracesc si apasat si-si dadeau cu totii drumul la vale. „Vezi sa nu intri in gard” se auzeau mai multe voci de pe margine.
Fata morgana
In ultimul timp
Cereri imbacsite de situatie
Pocnesc pe la crapaturi fine
Dar umede.
Dealul
În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămanile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu incepuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.
Din toate părtile, în tramvaiul numărul, șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte. Fix în mijloc, eu. Mă țineam, să nu cad, de o bară de plastic, lipicioasă. Cineva își lăsase amprenta și coborâse la stația din centru, de lângă piață. Mie mi se prinsese dimineața aceea de păr cu dinți de iarnă. Si totuși era atât de vară … Plecaseră aprope toți în vacanță lăsand toate jaluzelele trase. Se molipsiseră pe rând și florile și fluturii deveniseră păsări și oamenii nicăieri. Continuam să amestec visând (la) rece și numărăm stațiile. Am coborât din curiozitate în stația din fața teatrului și am privit, de jur-împrejur. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. Scara rulantă de la magazinul „Universal”, hala veche devenită nouă, devenită din nou veche, trecerile de pietoni deplasate la stânga și apoi doar încă puțin la dreapta …
“Vechii” continuau să traverseze pe langă. Le intrase în sânge vechea cărare și traversau mânați de instinct. Înstinctul nu îi înșela decât foarte rar. Atunci, în rarele momente, își spuneau în gând că omul din eșec învață și continuau să spere că data viitoare le va fi mai bine. Apoi își continuau plimbarea pe strada principală a orașului. Era o stradă pavată cu pietre cubice și mușcate roșii, pe mijloc. Printre mușcate “vechii” se salutau din priviri, se căutau printre amintiri imortalizând momentul, amestecându-se acolo, în vechea piață, cu tot restul.
Inginerul pășea îngândurat, rememorându-și ziua. Perfecțiunea era un concept în definitiv banal, creat doar din dorința omului de a avea un reper. Privind fără să vadă, simțind fără să miroasă, auzind fără să înțeleagă. În pofida aparențelor, inginerul se simțea viu. Oameni, pe marginea străzii principale, îl salutau fără să se oprească. Doar niște semne amicale din mâini sau doar un foșnet semnificativ de sprâncene îl făceau pe inginer să se simtă un pic din fiecare. Îi plăceau oamenii și asta i se citea cu ușurință printre riduri. Experiențele celorlalți îi erau surse de inspirație pentru vise încă neconturate.
Undeva spre vârful degetelor bătătorite, o sacoșă veche de răchită trăgea de timp provocând ruperi de ritm și pauze din ce în ce mai dese. Câteva legături de ceapă verde, doi morcovi, o pâine, un kilogram de prune “renglote”, un kilogram de roșii “de la țărani” și trei cărți. Nici mai mult, nici mai puțin, atât cât îi trebuia sufletului să se simtă în formă.
Undeva, pe stânga, susura “Canalul” și, prin fața teatrului vechi, doi bătrâni își aminteau ronțăind semințe adunate de prin buzunare descusute. Pe acolo trecea odată tramvaiul numărul șapte și lumea parcă înnebunise de când primăria decisese să restructureze traficul din centrul vechi. Ascultându-i, mă simţeam veche, veche de tot si continuam să bătătoresc piatra cubică în ritmul meu. Dansam fără să ştiu dansul pietrelor, eu şi bătrânii cocoşaţi. Îi priveam şi întineream puţin, doar puţin, apoi zâmbeam.
Într-un final ajungeam acasă, dădeam drumul la muzică şi ascultam. Apoi îmi căutăm foştii colegi de liceu pe Facebook şi oftam când, într-un sfârsit, îi găseam. Unele lucruri nu se schimbau niciodată! Doar sezonul roșiilor cu gust rămânea, mereu și infinit, la fel de căutat.
Primavara aderenta
Dimineata ploua cu picaturi dese si ude, astfaltul se balacea in balti uitate de iarna si eu inaintam doar in virtutea inertiei spunandu-mi ca unii-s parca facuti sa treaca direct prin mijlocul baltilor la indemnul altora, parca facuti sa le evite cu orice mijloc gasit la indemana.
Vremuri verzi
Pentru ca azi tacerea e de aur … sa fie „Miercurea fara cuvinte”
Rostogolire
Iarba proaspata mi se prelinge pe fata, rostogoale , rostogoale. Panta e lina , verdele crud. Nu mi-a placut niciodata sa inchid ochii si sa ma las furata de destin. De data asta insa m-am hotarat sa -mi incerc necunoscutul cu degetul. Imi iau avant si ma lansez. Intre 2 clipiri , una verde , alta bleu- stralucitoare, lansez un zambet timid intai ierbii si mai apoi cerului. Papadii, inca galbene, sunt luate pe sus si rupte de pamantul inca umed al diminetii de dupa ploaie. Realizez ca , in sfarsit, traiesc clipa, momentul prezent.
Abisuri 