Uneori port un dialog ciudat. Eu cu mine. Eu întreb, eu răspund. Şi răspund intentionat pe lângă. Sau „peste poate”. Sau fix pe dos. Ca să mă mir de mine. De capacitatea mea de a nu ţine calea dreapta.
Etichetă: dialog
In diagonala abstractului
Personage: interogatul, interogatorul
Decor: o încăpere prost luminată, un capăt de culoar părăsit, dincolo de două uşi batante, un scârţâit oribil, din când în când.
Actul 1 : Recunoaşterea.
Pe scurt : Fiecare scrutează orizontul celuilalt, tatonând forme diverse, încercând punctul printre linii şi definiţii diverse.
(Interogatorul începe timid, întrebări deschise, tatonare cunoaştere, un zâmbet abia iţit în colţ de buza, privire directă, ton măsurat. Interogatul priveşte podeaua de lemn, odată roşie, aşteptând)
De ce-ţi plac de fapt literele?
Pentru că îmi plac foarte mult formele.
Şi de ce îţi plac foarte mult formele ?
Pentru că dau sens.
Sens sub ce formă ?
Dialog
Nu curgeau vorbe, lacrimile se uscasera de mult, curgeau doar siroaie de trairi. Priveam drept si adanc oamenii din fata mea. Fara sa vreau depasisem limita, „dincolo” spatiul era la liber, aparentele isi parasisera de mult formele, prea multul cuvintelor dadea semne de oboseala, si totusi … cate provocari in spatele non-cuvintelor. Incercam sa le prind privirea intr-o ipostaza oarecare. Incercam pe rand farmecul legaturilor directe, cate doua perechi de ochi en „tête à tête”, o secunda cat un camp, toleranta pusa la zid, violenta zdrobita de un toc tocit de prea multe incercari, cateva alte alternative, o identitate culturală, doua imediat dupa, si cate si mai cate.
Abisuri 