Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut

Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. ”Să alunece mai bine carnea cu pâinea, să se ducă, aşa, poate fără gust”. Şi aluneca. Se ducea. Al naibii de bine şi lin aluneca.

Cu ochii mari şi ficşi aluneca. Fixam un punct undeva pe peretele gros din faţă şi înghiţeam. Îţi înghiţeam cuvintele cu pauze cu tot. Cu spaţii şi cu semne de punctuaţie cu tot şi mi-o imaginam departe, inexistentă. Patagonia, ţara aceea inventată întru binele meu, al copilului. Să mănânce bine copilul, să se sature copilul. Să crească mare copilul. Aşa, inexistentă mi-o imaginam, sălbatică. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez.

Continuă să citești Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut

Reclame