@ Mark Rabe
Există o logică a nespuselor
Tu nu spui în felul tău
Eu nu tac în felul meu
Şi tot aşa
Până la un capăt ales la întâmplare
Există o logică a întâmplărilor
Eu mă întamplu la stânga
Tu continui să nu spui
Şi tot aşa
Până când eu
Sau până când tu
Şi atunci poate.
Sau poate nu.
Mutat aici
Unele lucruri sunt imprevizibile. Neaşteptate. Apar, te învăluie, dispar. Uneori te afli doar acolo, în momentul potrivit, la locul potrivit. Pur şi simplu te afli. Pur şi simplu treci. Fără gânduri, fără planuri, treci, priveşti, te întrebi dacă „nu cumva”, te uiţi la oamenii aceia mulţi şi îţi aştepţi bagajele.
Fiecare avea o idee fixă. Ideea mea fixă erai tu, ideea ta fixă era bacşişul. Când a fost să-ţi comunic destinaţia mi-ai spus că ţi-a picat GPS-ul în pană. Că te-oi descurca tu cumva. Mi-am spus că ţi-ai schimbat punctul de vedere şi m-am căutat de mărunţi. Meritai.
Creai polemici din cratime, pauzele te inspirau ca şi punctele, sfărâmai gânduri în patru şi apoi le puneai la loc, aleator, un tot indescifrabil, neterminat, goluri în căutare de conţinut, conţinut răstălmăcit între o lungă pauză şi un punct. Creai polemici jucându-te cu tine, cu eu-urile tale, provocând eu-rile celorlalţi la conversaţii în cerc restrâns, dându-le de înţeles punctul, „i” -ul de sub punct, sugerai doar direcţia, cuvintele îţi erau spadă şi lipsa butoanelor pavăză, nu certai cu degetul atârnat în aer, spuneai doar că tu ai fi făcut altfel, cu exemple cu tot argumentai diferenţele ne-insistând, aruncai şi apoi plecai, îţi lăsaseşi alt joc neterminat, reveneai totuşi şi apoi culegeai.
Stăteam într-o iarbă şi deasă
Şi mai ales verde
Genul acela de verde
Care îţi ia ochii
Cu gene cu tot
Stăteam lângă un fir de iarbă
Ce-mi luase déjà şi genele
Şi sprâncenele odată cu genele
Stăteam şi ascultam firul
Cum creşte.
Avea o creştere
Într-un fel lineară
Şi-n altfel
Circulară.
Undeva nu foarte departe
De tot
Portocaliul motanului
Miorlăia pisiceste
Iar albul jegos al căţelului
Lătra voiniceşte
Le era atât de foame
Şi atât de intens
Încât erau gata
Să ignore verdele
Cu iarbă cu tot.
Îi priveam printre firele
În creştere
Şi le admiram ignoranţa
Propriului “Eu” şi-mi spuneam
“Evoluţia cere sacrificii
Negarea eu-ului e unul dintre ele”
Undeva printre două fire
Încă verzi
Cineva adaugă din propria experienţă
“Întotdeauna o pornesc pe calea cea bună… Numai că, pe parcurs, reuşesc cumva să mă-mpiedic“
Priveam apoi şi motanul
Şi câinele cerşind eu-uri după eu-uri
Şi-mi părea atât de rău
Toate eu-urile fuseseră roase de iarbă
Cu verde cu tot
Şi spuneam “Intenţia contează !”
Nici motanul şi mai ales nici câinele
Nu mă credeau pe cuvânt
“Cuvântul e fudulie” îmi spunea bunicul
Odată, demult
Şi cineva era complet de acord
Şi cu motanul
Şi cu câinele
Şi mai ales cu bunicul
“Se mai spune şi că “drumul spre iad e pavat cu intenţii bune ““
Stăteam într-o iarbă şi deasă
Şi mai ales verde
Şi trăgeam linie după linie
Mai întâi câteva puncte
Mai apoi o sumedenie de linii şi puncte
“Intenţia ca intenţia, să nu greşim direcţia “
E foarte tendinta sa te dai rapus de val. Intre atatia rapusi de oceane intregi, pastrand un pas in care poate chiar nu crezi, reusesti sa existi in pofida ta. Si ce poate fi mai frumos decat o existenta traita prin ochii altcuiva ?
Iar am primit un sut si m-am indepartat. Sunt mai in urma decat ieri si privesc prezentul prin repere deja perimate.
Ma critic de cand ma stiu. Asa m-am obisnuit de mica : imi dau peste degete de fiecare data cand ma indepartez de subiect sau de fiecare data cand ma contrazic.
Prima intalnire cu ultimele bucati bine ascunse dintr-un „mine” inca necunoscut s-a petrecut cu ceva timp in urma, pe vremea cand visele pareau inca cu toate realizabile. Mergeam cu rucsacul in spate pe straduta ingusta, dimineata devreme, tacuta si adancita in miezul incalcit al comportamentelor umane, lasand in urma „Ring” -ul, pepenele rosu, porumbul fiert si escapada „intre fete la Costinesti in gazda”. Mergeam lasand eternitatii ramasitele unui inceput de vara oferit in dar, refuzat mai apoi cu eleganta prizonierului uitat de lume.
Abisuri 