Hai să ne întâlnim !

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.

La spaţii publice

E greu să trăieşti între două pietre. Uneori doare atât de rău locul încât îţi vine să iei un furtun, să dai drumul la apă şi să laşi apa să-şi facă de cap. Să cureţe frunzele, praful, insectele moarte.

Uneori e atât de strâmt locul încât îţi vine să devii insectă. Să te laşi luat de apă. Să faci pe mortul şi să te duci. Unde o vrea apă să te ducă.

Continuă lectura

Undeva, toamna

Apăruse undeva pe la începutul lui octombrie
2014, octombrie, undeva într-un parc
Îţi şoptise “surprinde-mă !”
O privisei mirat, inteligent dar mirat
Completase într-o doară “vreau doar impostaze inedite,
oraşul şi ipostaza”, îţi zâmbise fugar, tu nu stiai de ce tu
Tu te simţeai doar una cu banca, una cu toamna
Tu zâmbeai políticos şi te făceai că înţelegi
Tu minţeai zâmbind, ochii te dădeau de gol
Ea îţi simţea ochii şi spunea
“Miroase a concurs în imagini
clădiri, sentimente, monumente, personalităţi
eligibil să fie !“
Ridicai o sprânceană
Şi deveneai încet, încet dar sigur
Din ce în ce mai compatibil,
Te dezlipeai de bancă
De începutul de octombrie, te dezlipeai de toamnă şi de toate
Frunze, ganduri, stropi şi deveneai încet,
Deveneai din ce în ce mai eligibil, fericit oriunde !

Continuă lectura

Minciuni de tot felul

Există clipe mai mincinoase ca altele şi ecouri care le dau de gol. Există însă şi excepţii. Există clipe fără ecou, clipe care pur şi simplu trec de capul lor. Tu întorci capul, ele îşi văd de ale lor, tu le strigi pe nume, încercând să treci dincolo de aparenţa  doar trecerii, ele ignoră toate încercările, în continuare plate. Indiferente la tine. Indiferente la ochii tăi mari deschişi şi la degetele tale răsfirate. Nu există ieşire posibilă. Indiferente la eforturile tale de a sparge noaptea din priviri. Nu există excepţie la negru. Pur şi simplu trec, uneori te ating şi atunci tresări, ţi se face faţa zâmbet şi zâmbetul rictus. O minciună în plus, încă o atingere involuntară.

Nu există explicaţie posibilă pentru toate clipele, există doar efecte măsurabile în paşi şi frunze şi ani. Mulţi, mulţi ani.

O toamnă pe gustul frunzelor

Îmi caut starea „aceea” cu lumânarea, calc peste toamnă cu egoismul dimineţii aburite, ignor frunzele, igor moartea tăcută a frunzelor, mă lipesc de culoarea frunzelor şi alunec visând. Miroase a fum, miroase a sâmbătă cu faţa la cearceaf, cer două pachete de paracetamol, continui să caut. Caut ochii oamenilor, oamenii nu mai au ochi, oamenii sunt pierduţi în ceaţa deasă, caut zâmbetele oamenilor, nu gasesc decât rictusuri, zâmbete bete, caut sentimente, privesc galbenul, privesc portocaliul, există un oarecare sentiment de toamnă, există un oarecare sentiment de sâmbătă, stau să cad între un trotuar prea înalt şi o frunză prea stoarsă, nu cad, mă bucur, zâmbesc idiot şi continui să caut, nu găsesc decât o toamnă pe gustul frunzelor. Moartă.

Prefer cuiele

Nu-mi plac gândurile bătute-n cuie
Rugina îndoaie aproape toate principiile
Prefer cuiele
Doar cuiele
Sau doar gândurile
Gândurile sunt ca frunzele
Când e să li se destrame
Li se destramă galbenul în contact cu iarba
Amestecul acela neaşteptat
Sifonează parametrii normali
Trezindu-ne la realitate
Prea multă normalitate uzează
Prea multul e ca şi cuiul
Înfipt în inima gândurilor
Ruginit până peste măsură.
Nu-mi plac gândurile bătute-n cuie
Rugina doare.

O fotografie

Se golise Pamanatul de tot, umbre bântuiau goale neintreband pe nimeni nimic, nu mai exista nimicul, exista doar spaţiul, vidul revărsat peste margini, se golise Pământul şi ceruse gunoierilor să-şi adune măturile, una câte una măturile se strângeau mănuchi, înghesuite una într-alta măturile avizau cu concentraţia tipică maturilor, nimicul.

Continuă lectura

Aproape verde

Afara ploua, nu perfect perpendicular dar perfect umed, estetica verdelului praz sufera de ceva zile bune intr-o tacere de zile mari, completa-i trasformare de peste iarna abia trecuta, ieri. Un doar verde murdar de frunze abia iesite din iarna razbate printre picuri si vant si un mormanel de zapada inca netopita suspina din rarunchi „s-a si dus vremea mea”. Ma uit cum ploua stramb si vrejurile lungi si golite de iarna imi astupa orice urma de imaginar pozitiv.

Continuă lectura