E atât de greu să fii…

Îmi spuneai că ai probleme cu frunzele şi eu nu înţelegeam. Te imaginam mult deasupra frunzelor, frunzele acelea multe şi uneori galbene. Frunzele acelea cu miros de statut şi aparenţă moale, frunzele straturi, straturile inimi, inimile ploi. Ploile acela ierni.

Continuă să citești E atât de greu să fii…

Reclame

Hai să ne întâlnim !

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.

La spaţii publice

E greu să trăieşti între două pietre. Uneori doare atât de rău locul încât îţi vine să iei un furtun, să dai drumul la apă şi să laşi apa să-şi facă de cap. Să cureţe frunzele, praful, insectele moarte.

Uneori e atât de strâmt locul încât îţi vine să devii insectă. Să te laşi luat de apă. Să faci pe mortul şi să te duci. Unde o vrea apă să te ducă.

Continuă să citești La spaţii publice

Undeva, toamna

Apăruse undeva pe la începutul lui octombrie
2014, octombrie, undeva într-un parc
Îţi şoptise “surprinde-mă !”
O privisei mirat, inteligent dar mirat
Completase într-o doară “vreau doar impostaze inedite,
oraşul şi ipostaza”, îţi zâmbise fugar, tu nu stiai de ce tu
Tu te simţeai doar una cu banca, una cu toamna
Tu zâmbeai políticos şi te făceai că înţelegi
Tu minţeai zâmbind, ochii te dădeau de gol
Ea îţi simţea ochii şi spunea
“Miroase a concurs în imagini
clădiri, sentimente, monumente, personalităţi
eligibil să fie !“
Ridicai o sprânceană
Şi deveneai încet, încet dar sigur
Din ce în ce mai compatibil,
Te dezlipeai de bancă
De începutul de octombrie, te dezlipeai de toamnă şi de toate
Frunze, ganduri, stropi şi deveneai încet,
Deveneai din ce în ce mai eligibil, fericit oriunde !

Continuă să citești Undeva, toamna

O toamnă pe gustul frunzelor

Îmi caut starea „aceea” cu lumânarea, calc peste toamnă cu egoismul dimineţii aburite, ignor frunzele, igor moartea tăcută a frunzelor, mă lipesc de culoarea frunzelor şi alunec visând. Miroase a fum, miroase a sâmbătă cu faţa la cearceaf, cer două pachete de paracetamol, continui să caut. Caut ochii oamenilor, oamenii nu mai au ochi, oamenii sunt pierduţi în ceaţa deasă, caut zâmbetele oamenilor, nu gasesc decât rictusuri, zâmbete bete, caut sentimente, privesc galbenul, privesc portocaliul, există un oarecare sentiment de toamnă, există un oarecare sentiment de sâmbătă, stau să cad între un trotuar prea înalt şi o frunză prea stoarsă, nu cad, mă bucur, zâmbesc idiot şi continui să caut, nu găsesc decât o toamnă pe gustul frunzelor. Moartă.

Prefer cuiele

Nu-mi plac gândurile bătute-n cuie
Rugina îndoaie aproape toate principiile
Prefer cuiele
Doar cuiele
Sau doar gândurile
Gândurile sunt ca frunzele
Când e să li se destrame
Li se destramă galbenul în contact cu iarba
Amestecul acela neaşteptat
Sifonează parametrii normali
Trezindu-ne la realitate
Prea multă normalitate uzează
Prea multul e ca şi cuiul
Înfipt în inima gândurilor
Ruginit până peste măsură.
Nu-mi plac gândurile bătute-n cuie
Rugina doare.