E atât de greu să fii…

@ Julian Lozano

Îmi spuneai că ai probleme cu frunzele şi eu nu înţelegeam. Te imaginam mult deasupra frunzelor, frunzele acelea multe şi uneori galbene. Frunzele acelea cu miros de statut şi aparenţă moale, frunzele straturi, straturile inimi, inimile ploi. Ploile acela ierni.

Continuă să citești E atât de greu să fii…

Reclame

Probabil asta vroia să spună cineva

Uneori îmi vine „să” şi nu pot că-i prea abstract, prea imposibil de definit, prea întortocheat, prea banal de idiot, prea idot de banal. Uneori îmi vine „să” şi nu-i găsesc definiţia. Îmi torn un lichid alb într-un pahar cu dunguliţe fine şi aştept să pice definiţia lui „să”. Explicaţia imposibilului. Dovada „că”. Certitudinea că există definiţii care nu-şi definesc decât propriul eşec.

Continuă să citești Probabil asta vroia să spună cineva

Există acea sensibilitate a decenţei care mă împiedică să …

Există acea sensibilitate a decenţei care mă împiedică să urlu în gura mare „a înflorit lavanda”. Mă bucur în şoaptă înghiţindu-mi cuvintele, mă înec în movul ăla profund şi mă plâng de prea mult soare. Spicul acela cu mov în capăt este subiectul meu de predilecţie azi şi mâine şi poate toată săptămâna. Pe cine mai poate interesa în asemenea măsură un spic verde cu mov la capăt? În niciun caz pe vecinii de la patru. Ei au alte subiecte de prelecţie. Copii lor tropăie şi plâng şi zbiară, zgomotele copiilor crapă geamurile groase şi perna cu puf şi înfundă şi mai tare degetul ăla afundat în ureche.

Continuă să citești Există acea sensibilitate a decenţei care mă împiedică să …

Vacanta la Straja – povestea siretului

Siretul se taraie obosit in urma talpii groase, fusese odata legat-nod dar timpul trece, apa curge, pietrele se sar cand nu se aluneca, peisajele se schimba, cand o frunza verde razleata, cand vreo zece rosiatice, cand tot restul galbene-portocalii, genul acela de culoare imposibil de povestit „cum, tu povestesti imaginile?” „ma mai apuca, din cand in cand”.

Continuă să citești Vacanta la Straja – povestea siretului

Africa

Erau niste frunze mari si verzi catarate in varful unor trunchiuri gri, inelate. Stateau undeva sus de tot si-si transpuneau existenta efemera intr-un gri nu foarte inchis perturbat doar din cand in cand de cativa nori, in trecere. Mirosea a lemn ars si bere la pahar, ma uitam din cand in cand la frunze, din cand in cand la fum, inchideam ochii si simteam. Pana nu mai puteam. Apoi deschideam ochii si auzeam.

Continuă să citești Africa