Explozia

Și veneam în gând
E așa de usor
Iei un gând, primul care-ți trece sub degete
Și-i spui „stop gândule, ia-mă și pe mine”
Și gândul te ia
Și oprește la prima
Sau la a doua
Sau ce mai contează, numere-s doar une detaliu
Și veneam în gând
Mă așezam lângă tine
„Să nu-ți mai fie frig”
Îmi ziceam ca să înțeleg de ce mă așezam
Pe sau sub
Ce mai contează unde
Cert este că veneam
Mă opream brusc
De atâta frig
Aproape că înghețam
Și, ca să nu te îngheț și pe tine
Te atingeam cu vârful limbii
Ca să-ți simt gustul și apoi,
Tot cu vârful limbii,
Atingeam pulsul
Respiram pulsul atingand urechea
Și din nou,
Tot cu vârful limbii
Te gustam
Coboram doar ca să te cunosc mai bine
Si te tot cunosteam
Și tu, te lăsai în voia gustului
Și, când te cunosteam destul
Și tu aproape ca plezneai
Mângâiam aerul cu prezența mea
Și tu răspundeai în felul tău
Pe care mi-l imaginam brutal
Și tremura patul de atata noi
Și începeam să picurăm
Și picuram câte un pic
Și la un moment dat explodai
Odată cu mine
Și aproape că terminam de picurat
Pe sau sub
Ce mai contează unde
Cert este că explodam
Dar tu n-o puteai numi explozie
Ziceai să uit de explozie
Și să-mi iau gândul înapoi
Și eu îi spuneam gândului
„Stop gândule, ia-mă și pe mine”
Și gândul mă lua
Și oprea la prima
Sau la a doua
Sau ce mai contează la a câta
Numere-s doar une detaliu
Și continuam să explodam
Până uitam de noi.

Anunțuri

Căldură mare – promisiuni

Să-mi scârţâie gândurile la încheieturi şi tălpile de atâta praf. Să-mi dau şosetele la închisoarea şosetelor şi cizmele la cimitir. Să curg, să mă preling pe lângă şinele calde şi oamenii reci. Să dau să cad şi să nu, să mă adun în ordinea în care eram. Să las verbele să-mi curgă strofe şi frazele să-mi pună punct.

Să nu mai trenul „înspre”, să nu mai iau metro-ul „linia” să nu mai iau autobuzul „numărul”.

Să nu-mi mai iau decât gândul.

,

Rar

În general e dificil să scrii şi cu stil şi cu subiect care „să prindă” şi cu un final care să pună pe gânduri şi care să nu dezamăgească aşteptările legate de … titlu.

Cei ce reuşesc asta sunt …rari.

Mă uit la oameni cum uită de ei

Mă uit la oameni cum uită de ei, se pierd în semnele celorlalţi convinşi de autenticitatea semnului, mă uit la oameni şi mă pierd printre gesturile lor, printre vorbele lor fără sens, direcţie aleatoare, un pic la stânga, un pic la dreapta, ce contează impresia generală, oamenii se încred în semne, semnele le definesc mişcările, micile mişcări aleatoare, un tot dezechiibrat, mă uit la oamenii şi-mi număr greselile, nu-mi ajung degetele, cer cu împrumut de la omul cu nasul lung, omul cu nasul lung n-are să-mi dea, omul cu nasul lung are şi el greşelile lui, multe, late, mă uit la oameni şi mă pierd printre gesturile lor, semnificaţii răvăşite de demoni în faşă, mă uit la oameni şi nu mai înţeleg nimic, îi întreb din ochi pe oameni „unde v-aţi pierdut direcţia?” oamenii îmi fac semne aleatoare, oamenii dau impresii greşite, le număr greşelile dar nu-mi ajung degetele, cer cu împrumut de la omul cu nasul lung, omul cu nasul lung se face că plouă, omul cu nasul lung îmi ignoră lipsurile, eu trag concluzii pripite şi continui să mă pierd. Printre oameni şi semne. Printre semnificaţii şi direcţii aleatoare. Mă uit la oameni cum uită de ei, îmi fac cruce şi plec.