Stateam intr-un fel de scorbura dreptunghiulara si priveam lumea cum se scurge la vale. Intr-un fel de albastru relativ senin si aproape insufletit asteptam sa pice, sa cada, sa puna capat, capete, sa infaptuiasca, sa duca odata la bun sfarsit, sa ma mantuiasca, sa respir in sfarsit ca imediat trecea si primavara si vara si iar venea toamna cu galbenul ei cu tot… Mirata intr-un fel de preferintele semenilor imi sorbeam ceaiul dintr-o ceasca neagra primita de ceva vreme in dar de la o aproape necunoscuta devenita „fosta cunostiinta pierduta printre alte foste cunostiinte”. Sorbindu-mi ceaiul din cana neagra intr-o perfecta armonie cu tot restul – pasari, fluturi , flori – sorbindu-mi ceaiul astfel incercam sa ma conving ca detineam gusturi cu adevarat ciudate, predominant metalice cu o oarecare tendita „musai monocromatic„, gusturi cumva parca incompatibile cu toate celalalte gusturi de siaj asemanator, „tendinta” intr-o oarecare masura si intr-un oarecare cerc. Incercam sa recitesc gusturile incojuratoare si nu puteam ajunge niciodata pana la capat, celalalte gusturi mi se opreau intotdeauna la cuvantul numarul sapte sau din cand in cand la linia numarul doi, spre capat, confirmandu-mi astfel senzatia de „alipire forta la maximum” care-mi apasa constiinta de ceva timp incoace.O data sau poate de doua ori mi s-a intamplat sa pic fix peste o exceptie de la regula care nu a facut altceva decat sa ma conforteze in impresia ca fusesem fabricata fix pe dos, probabil involutar in contrasens, cu o adevarata dependenta de ceea ce multi ar fi putut numi „mult prea metalic si mult prea abscons”, cei din randul carora eu nu ma putusem practic niciodata considera ca facand parte, nici macar din pura intamplare.
Citește în continuare „Autocritica” →
Abisuri 