Spărgătorii de cioburi

Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acela la prima vedere nesemnificative cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Punctul-frântură. Momentul acela magic în care deschizi ochii mari, mari de tot şi începi să vezi. Să distingi detaliile, semnele acelea nesemnificative, aproape invizibile cu ochiul liber.

Continuă lectura „Spărgătorii de cioburi”

Anunțuri

Să crezi că vrei şi să constaţi că nu poţi

Cel mai greu este să-ţi fumezi ţigara aici şi să te imaginezi acolo. Ţigara aceea lungă şi subţire s-o pufăi între două vrăbii şi o multitudine de stele, dincolo de tine. Dincolo de toţi. Cel mai greu este să numeri zilele şi nopţile şi, între două fumuri, să-ţi dai seama că numeri prost. Că nu te-a învăţat nimeni număratul spaţiilor. Să realizezi că spaţiile durează mult şi dor profund. Cel mai greu nu este să fii, cel mai greu e să-ţi închipui că ai fost. Că ai fi putut fi. Că toate s-au petrecut altfel decât trebuiau să se petreacă. Cel mai greu este să realizezi că nu poţi impune petrecerea faptelor. Să constaţi doar că timpul nu le rezolvă pe toate. Nu chiar pe toate. Că uneori există rateuri la timp. Rateuri la fapte. Cel mai greu este să tragi linie, să tot tragi de linie, să supravieţuieşti liniei. Să stai la suprafaţa liniei. Cel mai greu este să reuşeşti echilibrul liniei.

Ai încercat vreodată echilibrul liniei? Ai găsit vreodată linia? Ţi-a impus cineva linia? Ţi-a forţat cineva direcţia? Cel mai greu este să recunoşti că poate da. Că poate, fără să-ţi dai seama, au existat linii şi direcţii impuse de alţii. Că, fără să-ţi dai seama, au existat bucle şi fapte, şi bucle cu fapte. Că, fără să îţi dai seama, ai supravieţuit ploilor, şi cerului, şi gri-ului, şi faptelor imaginate, şi buclelor.

Continuă lectura „Să crezi că vrei şi să constaţi că nu poţi”

Chestia cu succesul

Chestia cu succesul e cam aşa: ori te dărâmă ori nu. În cazul fericit „ori nu” e cam aşa: ori rămâi cu capul pe umeri păstrându-ţi „eu”-l propriu nedeformat de dorinţa „de a” din ce în ce mai mult şi din ce în cei mai subtil şi din ce în ce mai peste poate, ori nu. În cazul nefericit „ori nu” te laşi dus de val şi valul de apă şi apa de pietre şi pietrele? Păi e vina pietrelor, desigur că e vina pietrelor. A cui să fie vina?

Continuă lectura „Chestia cu succesul”

Batiste albe de hartie

De-ar fi fost sa ma iau dupa semne as fi ales patura. N-am putut insa sa ma iau dupa semne, am inghitit la repezeala un paracetamol si mi-am dizolvat intr-un pahar de coniac un praf galbui pe care l-am dat pe gat fara sa-l simt. De jur imprejur lumea parea sa se clatine ciudat. Am inchis ochii si am asteptat sa treaca, dardaind. N-a trecut.

Continuă lectura „Batiste albe de hartie”