Eu când sunt tristă fac mai întotdeauna haz de necaz. Şi-mi iese… sarcastic. Sau cinic. Şi-mi place. Atât de mult îmi place, încât am început să caut situaţiile astea triste cu lumânarea. Îmi pare teribil de rău că v-am întristat, de fapt nici nu era foarte-foarte trist, era doar o înşiruire de situaţii haioase. Aia cu depresia le-a pus capac şi asta face tot farmecul situaţiilor triste. Cum spunea cineva odată, nu ştii de unde sare iepurele dar întotdeauna sare. Adică apare ca din senin când te aştepţi mai puţin, te ia de după umeri şi începe să-ţi şoptească chestii haioase care, vrei sau nu vrei să le crezi, rămân nişte chestii haioase care până la urmă reuşesc să te scoată din ale tale. Pe mine, între două trenuri şi o hoardă de călători nebuni, mă scot din ale mele excepţiile. Acei „uitaţi ai societăţii” care mă salută cu zâmbetul pe buze dimineaţa devreme. Parking-ul miroase a noapte, dar eu le răspund amabil şi trec mai departe zâmbind. Ei nu-mi cer bani dimineaţa devreme, banii îi cer mai pe seară, “să-şi mai ia o bere”, ei mă salută doar de dragul conversaţiei “o zi plăcută vă doresc” şi eu le doresc la fel, dar nu îndrăznesc să le-o spun decât în gând, cum poţi să vrei răul unui om? Acei uitaţi ai societăţii, nu sunt niciodată în grevă. Ei sunt excepţiile de la grevă.
Continuă să citești Mi-am convins creierul că săptămâna începe de marți
Abisuri 