@ Atik sulianami
Uneori mă simt agăţată de o funie în trecut
Funia aceea dimprejurul gâtului
Care doare, strânge şi plouă
Cu fragmente inexplicabile
Logica ascunsă îmi scapă
(Cineva a ascuns-o atât de bine
Încât în prostia mea m-am plictisit s-o mai caut)
Vreau să urăsc ! Să urăsc până la vârful degetelor, să mă doară de atâta ură şi să cadă unghia cu ură cu tot. Să mă doară până în carne şi să mă scufund în durere până mâine. Până poimâine. Până la următoarea unghie să mă scufund până nu mai pot şi să uit că n-am mai urât până atunci.
@ Hugo Kemmel
Au dispărut vrabiile
Cu cârlige cu tot
Au rămas doar picurii
Şi sârma se scutură
De atâta ploaie
Am început să torn
Şi cad încet cu cuvinte cu tot
Până mă termin într-un punct
Şi tac gri
Una cu scrumul.
@Neven Krcmarek
N-am starea necesară facerii
Am încercat mai întâi negrul
Şi n-a ieşit decât gri
Şi apoi albul şi verdele
Şi toate consoanele
Şi le-am lipit în fel şi chip
De-am umplut garduri
Şi gardurile s-au rupt
De atâtea goluri
Şi golurile de atâta gri
Au devenit deodată bălţi
Şi bălţile de atâta negru
Şi-au luat gândul
Şi odată cu gândul
Au dispărut şi cuvintele
Şi pauzele dintre cuvinte
Şi, între două pauze, au apărut semnele
Chestiile alea mici, premonitorii.
@ Santosh Maharjan
Îmi pare bine c-ai rămas. E atât de greu să rămâi. Dar atât de bine să rămâi. Şi eu aş fi rămas dacă aş fi putut. Dar m-a gonit timpul. Se grăbea. Mătura frunzele şi mie mi-a fost frică de mătură. Frunzele îmi plăceau. Aveau o culoare galben-plăcută frunzele. Nu rămâneam şi plângeam. Aşa-mi vine mie să fac când nu pot.
E o vreme să-ţi baţi cuie în tâmplă. Să-ţi înfigi nuiele în ochi şi scotch peste buze. E o vreme să tragi de aţă pâna se rupe şi, dacă nu se rupe, să o rupi tu, cu dinţii tăi albi şi bine frecaţi. E o vreme să omorî toţi puricii. Toţi păduchii. Să dai cu petrol până îţi ia pielea foc şi, dacă nu vrea să ia, să iei tu foc în locul ei. Cu piele cu tot.
Am văzut dintr-un tren într-o gară două pietre gri pe un perete alb. Privindu-le în treacăt între un minut – poate mai puţin – şi câţiva călători grăbiţi am zâmbit fără să zâmbesc.
„Un zâmbet în şoaptă.”
Îmi scârţâie dimineţile pe balcoane prost expuse, vremea plânge a ploaie. Trec avioane, elicoptere se pierd printre nori în alb şi negru.
„A dispărut gri-ul” îmi vine să strig dar nu strig. Beau.
Plouă cu nimeni şi tu continui să scrii. Tu continui să te îmbraci în cuvinte înmuiate de ploaie. Ud până la ultima silabă, tu continui să nu mai exişti. Eşti undeva între două adrese, ascuns între un pseudonim ales la întâmplare şi o imagine cu flori şi cu cer şi cu soare, aleasă la întâmplare.
Gestul – ştii tu care
A durut mai tare
Decât intenţia
Părerea
Mărturisirea
Amintirea
Abisuri 