Cosmarul imperfectiunii

Intotdeauna m-am temut de negura profunda. Copil fiind, ceream cu disperare lumina zilei in miez de noapte. La inceput aproape in fiecare noapte, mai apoi, incet, incet, in fiecare noapte si cu din ce in ce mai multa disperare. Am sfarsit prin a dispune de propria-mi „luminita” agata de coltul usii , inger pazitor al inchipuirilor frenetice nascute in imaginatii de copil. Anii au trecut , luminita a fost fortata sa dispara si eu am fost nevoita sa-mi accept maturitatea in obscuritatea noptii. „Adultii nu au nevoie de luminite”.

Continuă să citești Cosmarul imperfectiunii