Mi-s fără pic. Au intrat în sac şi şi-au tras sfoară. Una galbenă, tare de tot. Şi tot aştept să pice şi aştept degeaba. Mai c-am deprimat de atâta aşteptare. Am fugit. Am hălăiduit. Am vizionat. Am ascultat. Am devenit una cu canapeaua. Una cu televizorul. Nu e bine să devii una. Ştiu şi continui să devin. Ignor şi mă prefac.
Ce-mi place când revii
E ca şi când s-ar desface Pământul
În două jumătăţi inegale
Şi ar umple toate golurile
Toate spaţiile, toate nimicurile
Cu câte puţin din tine
Şi apoi cu câte puţin din mine
Şi tot aşa
Cu câte puţin din noi.
V-am citit
Până n-am mai putut
Vieţile
Zilele
Somnul
Tăcerile
V-am răsfoit
Unul câte unul
Până v-aţi terminat
Şi atunci am luat-o de la capăt
“Unul , altul”
Până v-aţi mai terminat odată
Şi atunci mi-am numărat pauzele
Una câte una
Nu-mi ieşeau la numărătoarele
Pauzele
Îşi pierduse jumătatea undeva în ochii oamenilor pe langă care trecea, se pierduse printre gândurile oamenilor pe lângă care trecea, oamenii nu o priveau, treceau, se duceau într-ale lor, oamenii nu aveau timpul necesar „întâlnirii”, ea le simţea absenţa în umbra trecerii, o adiere blândă, o poveste golită de conţinut, o blândă poveste adiată în patru zări, îşi pierduse interesul pentru poveştile oamenilor, nu le simţea decât umbra îndărătul trecerii, îşi pierduse forţa de a trece peste aparenţele trecerii, isi pierduse rezonanţa cu umbrele ascunse dincolo de aparenţa trecerii, îşi pierduse jumătatea şi odată cu ea se pierduse pe ea, se lăsase să treacă ne-intenţionat dezinteresată, să se scurgă pic cu pic până la picul final, devenise asemănarea supremă cu oamenii, se lăsase contopită cu oamenii, ameţită de oamenii şi poveştile lor goale, se lăsase invadată de oameni şi vieţile lor minabile, se năruise pic cu pic între vieţile minabile ale oamenilor, devenise la rândul ei minabilă, o poveste comună, cusută cu aţă albă, fără scop precis şi fără scenariu prealabil, se lăsase dusă de curentul oamenilor, mai întâi o jumătate, pe urmă o a doua jumătate. Se pierduse de tot în mijlocul oamenilor.
Eu nu stiu altii cum sunt dar mie cand imi piere inspiratia imi piere fara preaviz si pe durata ilimitata. Si cand piere, lasa asa un fel de spatiu gol in urma ei, o pauza lunga pe care virusii se simt obligati sa o umple cu varf si indesat in pofida tuturor vicisitudinilor injectate cu bunastiinta, factori externi „perturbatori” numai pe prospecte bune de aruncat la „cosul pentru cartoane, hartii si alte din astea reciclabile”.
Lumina ragusita isi drege putin vocea, tremurat,
In jur se aud voci „iar se va lua curentul, ce pacat”.
Sunt, intr-un fel
Aproape topita
Aproape intepenita
Guma m-a sters
In nenumarate randuri
Nereusind decat
Un strat mai putin
Din teancul de straturi
Apasat afírmate
