Îți ofeream o frunză să-ți astupi lacrimile

@ Ravi Roshan

Mă întrebai ce se întâmplă cu oamenii
Transformați în aripi
Și eu mă gândeam un pic
Și încă un pic
Și când se termina picul
Răsărea luna și-ți spuneam
Că în acest caz
Ar trebui reinventat rozul
Căci orice transformare
Are un punct de plecare

Continuă să citești Îți ofeream o frunză să-ți astupi lacrimile

Ruginiu de iarna

Erai undeva în spatele multor gânduri roşiatice îngrămădite unul peste altul, ascuns de lume îndărătul unor lacrimi seci, gălbui. Existai în pofida timpului, ocolit parcă intenţionat de amintiri diverse, nălucitoare amintiri diverse. Erai aşa cum te lăsasem, o linie subţire – albastră – în spatele unei mustăţi fine, smoală. Când erai, în general zâmbeai, scoţând rotocoale perfect rotunde pe care le priveai amuzat preţ de o secundă şi pe care le zdrobeai apoi cu un simplu deget apăsat într-un vârf de rază.

Continuă să citești Ruginiu de iarna

Deodata

Si deodata totul se facuse purpura scufundata sub ceva tone bune de apa, singure semnele se mai desluseau, cu ochii pe jumatate inchisi. Si deodata lumea incepuse sa se miste cu incetinitorul, intre doua fermoare ruginite de-a binelea si o fata roz bombon pe langa care ceilalti nu treceau indiferenti, pe langa care ceilalti se simteau obligati sa arunce ocheade mute dar expresive sau doar sa priveasca bine de tot, pana cand intelegeau, unul cate unul, ca o distanta minima se impunea si chiar cu necesitate maxima.

Continuă să citești Deodata