Anii aceia

Mi-s atât de dragi anii aceia încât îmi vine să mă întorc acolo şi să rămân piatră. Să mă ţin cu dintii de toate vremurile acelea fără mai nimic de pus pe masă. Cu atâtea de pus la suflet. Să retrăiesc în buclă toate senzaţiile acelea rotunde. Să visez, să visez cai verzi pe pereţi roz. Să plâng când greşesc culoarea şi să o iau de capăt. Altă culoare, altă eroare. Să-mi muşc sentimentele până la unghie şi apoi să las sângele să facă baltă, să se vadă că sufăr. Să mă scufund şi să rămân acolo, între toate personajele epocii, acei „ca şi mine” în căutarea lor, în fuga lor după ei. Mi-s atât de dragi anii aceia încât m-aş fac timp şi m-aş da înapoi. Un sfert de veac cât o viaţă de om. Aş face la fel, mi-aş repeta erorile în buclă şi bucla aş perpetua-o la infinit şi apoi aş învăţa din infinitul buclei.

Continuă să citești Anii aceia

Prespalat

Erau prespalati si cu talie inalta, „la moda”. Un albastru-bleu en „dégradé” luati de la turci intr-una dintre multiplele „calatorii comerciale” ale unui coleg de birou de-al maica-mii. Erau asa cum mi i-as fi dorit daca as fi visat vreodata ca i-as fi putut avea. Dar pe vremea aceea nu indrazneam sa visez de frica ca nu se va mai intampla. Niciodata. Eram ferm convinsa pe vremea aceea ca, cu cat visezi mai mult la ceva, cu atat sansele de a-ti vedea visul cu ochii sunt carate de apa Sambetei cu viteza sunetului.

Continuă să citești Prespalat