Și gata

Sunt unele zile care trec fade. Linii drepte, paralele cu tot. Cu tine. Cu toate. Aștepți să se termine linia și tot nu dai de punct. Pui capul pe pernă cu speranța punctului la capătul pleopelor și pleoapele trag de ele și caută punctul și punctul se încăpățânează să asculte zumzetul betonierei din față și manelele din față și tu tot cauți punctul și deodată zici că-i el, punctul și de fapt nu, te înșeli o dată, două ori, te înșeli până la capătul pleopelor și atunci pleopele se deschid, una câte una și lasă să între firul ăla de lumină și zgomotul ăla de țânțar prins între două plase. Și ele intră toate și manelele intră și zgomotul betonierei intră și el și-ți dai seamă că e târziu, groaznic de târziu și-ți cerți pleopele că nu ți-au spus și pleopele se închid cu nepăsare și liniile continuă, la fel de drepte, la fel de fade, la fel de paralele cu tot și cu toate și se face deodată unu’ și a mai trecut o zi și-ți dai seamă că a trecut după formă ciudată a non-liinilor, curbura aceea la granița dintre tine și lume și atunci tragi concluzia care nu se voia trasă și gata.

Reclame

Îşi vedea liniştit de linie

Se ascunsese în spatele unui gând, trăsese bine perdeaua, trăsese bine şi draperia groasă de taft, dăduse drumul la abur, dăduse drumul la dus, privise de trei ori bine în stânga şi tot de trei ori bine în dreapta, se ascusese bine în spatele gândului după ce se asigurase că totu-i perfect „dincolo”. Apoi isi vazuse de treabă.

Continuă să citești Îşi vedea liniştit de linie

Linii invizibile

Uneori vreau prea mult şi asta e prea puţin. Uneori-ul lasă prea mult spaţiu liber, spaţiul atrage pauzele şi pauzele atrag tăcerea. Mi se întâmplă să simt că vreau prea mult, mai mult decât îmi simt cuvintele capabile, mai mult decât limitele auto – fixate, mai mult decât puterile calibrate limitelor. Mi se întâmplă şi atunci trag de limite până le simt ruperea, foşnetul cunoscut al desprinderii de etaloanele celorlalţi… Ruperea ca semn, semnul ca senzaţie, senzaţia simbol trasat din dâre, voinţă încătuşată de dâre şi melci.

Continuă să citești Linii invizibile

Apocalipsa

Cel mai tare mi-e frica de momentul cand nu voi mai avea nimic de spus, cand toate mi se vor parea deja spuse, deja frumos descrise de altii, inteligent analizate si decorticate, povestite si raspovestite, cu si fara metafore, realitate cruda sau putin parfumata, amesteca cu minciuni si re-descrisa, fiecare pe limba lui, fiecare in profunzimea lui, aceasi realitate, o droaie de povesti.

Continuă să citești Apocalipsa