@ Priscilla Du Preez
Când am plecat, mi-au urat drum bun şi „toate cele”. I-am privit mirată, „formatată”. Bunica mă învăţase că oamenii nu pot fi înlocuiţi, că oamenii sunt unici, că ei, oamenii, lasă în urma lor un semn propriu, personal, imposibil de duplicat, de copiat de „lipit în locul altuia care tocmai ce s-a dus”. Bunica nu mă învăţase bine, dar eu îi luasem cuvintele drept literă de lege, aşa cum erau, spuse din suflet, le pusesem pe pâine şi apoi le gustasem în bucăţele mici, pe care le plimbam prin toată gura înainte să le înghit. Să le simt gustul, semnificaţia aceea ascunsă în spatele unor litere.
Abisuri 