Cad oameni, cădem şi noi?

Am ajuns fără să vrem acolo. De fapt vroiam şi nu ştiam. Priveam mulţimea aceea compactă de oameni de tot felul şi cineva îmi spunea că miroase a drog. Eu nu miroseam, eram gripată, eu doar priveam şi la un moment dat un om a căzut şi apoi vreo doi au încercat să-l ajute, să se ridice şi apoi au mai căzut doi şi apoi s-au ridicat toţi şi au început să alerge de nebuni şi alţi nebuni s-au luat după ei şi noi priveam cu ochii cât cepele şi aşteptam să se întâmple, să sară cineva să-i ajute, să le spună să nu mai cadă şi nimeni nu le spunea nimic.

Continuă să citești Cad oameni, cădem şi noi?

Atingeri imposibile

Am luat avionul spre Napoli, vaporul spre Capri, trenul spre Salerno, autobuzul spre Amalfi, autobuzul spre Ravello, autobuzul spre Positano, vaporul spre Salerno, trenul spre Roma şi avionul spre Paris. În rest am încercat să ne pierdem şi am reuşit. De fiecare dată ne găsea cineva, aşa pierduţi şi ne întreba de ce ne-am pierdut. De ce tocmai acolo şi tocmai atunci. Care să ne fie oare scopul pierderii? Noi spuneam de fiecare dată că nu ştim, nu ştiam nici scopul pierderii și nici limba aceea atât de apropiată. Apoi arătam pe hartă: “acolo am fi vrut să fim şi n-a fost să fie” şi oamenii aceia atât de deschişi, atât de prietenoși, atât de ”altfel” , oamenii aceia ne arătau drumul, direcţia şi noi le mulţumeam cu zâmbetul pe buze. Cu fiecare zâmbet deveneam mai aproape de ei, de oamenii aceia. Cu fiecare zâmbet deveneam ca ei.

Continuă să citești Atingeri imposibile