@ Studio Dekorasyon
Unele zile
Au prea puțin verde
Atât de puțin
Încât par hăuri.
Unele hăuri
Au prea puțin negru
Atât de puțin
Încât par spații.
Unele spații
Au prea puțin alb
Atât de puțin
Încât par puncte.
Unele puncte
De la atâta culoare,
Au explodat
Și au creat haosul
Și de la atâta haos
Au apărut zilele
Și de la atâtea zile
Au fost create hăurile
Și de la atâtea hăuri
S-au inventat spațiile
Și de la atâtea spații
A fost necesar punctul.
Am urcat ieri într-un metro deja plin şi m-am împiedicat de un om cu o pălărie neagră. Vroia şi el să urce. M-am retras şi l-am lăsat să treacă, şi-a găsit un loc cu faţa la mine. Mi-am găsit un loc cu faţa la el.
Îmi scârţâie dimineţile pe balcoane prost expuse, vremea plânge a ploaie. Trec avioane, elicoptere se pierd printre nori în alb şi negru.
„A dispărut gri-ul” îmi vine să strig dar nu strig. Beau.
Gestul – ştii tu care
A durut mai tare
Decât intenţia
Părerea
Mărturisirea
Amintirea
Pasiunea pentru dezlegarea misterelor i-a fost provocată Criminalistului de bulinele de pe fustiţa Mihaelei.
Criminalistul îşi aducea aminte şi acum, ani buni după, de fustiţa Mihaelei, era o fustiţă scurtă, cu buline gri. De fapt nu putea garanta nimic Criminalistul în ceea ce priveste culoarea bulinelor, pe vremea aceea toate bulinele erau gri, ceea ce le evidenţia într-un fel sau altul era eventual nuanţa gri-ului. Erau de exemplu niste buline de o nuanţă gri-închis, genul de buline bune la toate, când se plictisea, Criminalistul apăsa pe ele într-o doară, nu se întâmpla nimic, bulinele acelea, de un gri-închis, nu trebuiau apăsate, bulinele acelea, de un gri închis, trebuiau rotite. Bunica îl învăţase pe Criminalist să întoarcă bulinele pe la şapte ani “să nu te apropii de bulinele astea înainte de şapte ani, sunt bulinele toxice pentru copii mici” îi spusese Bunica atunci, pe vremurile acelea gri. Toxice şi degeaba, curiozitatea nu deschidea chiar toate porţile la vremea aceea.
O să ţi se spună că eşti frustrat că n-ai succesul lor, al autorilor de romane negre scrise în zile gri dintr-un an ploios.
Îmi mângâi centura de siguranţă
Negrul abanos îmi intră prin piele
Atingerea doare, gâdilă, „e doar o întâmplare”
Parea suspect. Isi asezase sacul negru fix pe scaunul liber si-l lasase acolo privind lung undeva pierdut in zare, fara tinta precisa.
Intr-o buna zi, lucrurile au devenit deodata imposibil de descurcat, pe toate planurile, si asta a pus capac la toate. A asteptat sa se faca seara si sa ramana singur, a ales un scaun relativ stabil, l-a asezat in mijlocul open space-ului, apoi a tras de un fir alb, electric pana a dat de capatul lui, a scos capatul firului din priza, a luat firul si s-a urcat pe scaun, a legat firul bine de neon si apoi a asezat firul in jurul gatului.
Oamenii stateau intre doua benzi, nu departe de semafoare. Iti ofereau cate sase painici albe asezate cu grija in pungi de plastic sau cate doua maieuri barbatesti „bumbac suta la suta” pe care ti le plimbau mai intai prin fata ochilor ascunsi in spatele gemurilor intredeschise. Simtindu-le privirea imi mutam discret geanta de pe genunchi pana sub scaun si continuam sa zambesc simtindu-ma in tot acest timp, nu stiu de ce, ca si cum as fi dat bir cu fugitii.
Abisuri 