Noname

Motanul nu avea un nume al lui. Apărea și dispărea când îl apuca. Îi spusesem în glumă “Noname” și-l hrănisem o iarnă întreagă. Dispăruse fără urmă într-o dimineață cețoasă de ianuarie și de atunci nu mai apăruse. Mark era de părere că plecase undeva , într-un univers paralel și va reveni cu siguranță într-o zi ploioasă de toamnă. “Atata vreme cât nu s-a găsit formula Big Bang-ului totul ese posibil” spunea Mark din când în când. Era un mod deosebit de practic de a explica inexplicabilul. Motanul plecase și lăsase în urmă un ne-nume și impresia cozii navigând prin ceață. Impresia griului din jurul zidului. Senzația de prezența palpabilă din spatele ceții.

Nu avusesem nimic împotriva gri-ului până în acel moment precis când mă năpădise complet. Mă simțisem deodată înecată în gri și începusem să țip. Îmi era frică să mor de atâta gri. Ceața aceea albă aducea a gri și gardul aducea a gri și drumul străbătea gri-ul drept, până în giratoriu. Până și disperarea sărutului de a sparge ceața aducea a gri.

Continuă lectura „Noname”

Anunțuri