Și tot așa

Oamenii vin și se duc. Adică trec. Și uneori dispar. O iau pe scară în sus și nu se mai văd. Pe scara rulantă, pe partea stângă. Le privesc sandalele și unghiile colorate. Aici oamenii au mare grijă de picioare. La bază scării stătea odată un moș. Mă tot întrebam de ce fix acolo și mai ales cu ce scop. Moșul stătea și privea oamenii trecând.

Continuă lectura

Câmpul cu maci

Încălecaseși pe-o șină strâmbă și încercaseși să ții direcția dreaptă. Pe stânga vedeai un lan de verde cu puncte, mici, roșii. Oameni mulți coborau într-o ploaie deasă și culegeau la întâmplare.  Ai fi coborât și tu dar înaintai în sens invers. Înaintai și regretai. Sensul, ploaia, macii, oamenii . Ți se lipise roșul de retină și verdele de retină și oamenii aceia mici sub niște umbrele negre simțeau macii și ploaia și verdele în locul tău. Ai fi vrut să fii strop într-o ploaie fină și deasă. Să fii stop într-o intersecție mică, pe stânga. Ai fi coborât și tu ca și oamenii aceia mici și mulți pe sub umbrelele lor negre și ai fi devenit  și tu la rândul tău punct.

Continuă lectura

Cuvintele tale

Te uiţi cum se împung oamenii în cuvinte şi-ţi cauţi concluziile de pe margine. E greu să-ţi găseşti concluziile când nu cunoşti îndeajuns oamenii. De unde să ştii tu direcţia oamenilor? Direcţia oamenilor e dictată de context şi sentiment. E mult prea simplu să scoţi doar un deget şi să arăţi într-o direcţie oarecare. Vântul bate şi direcţia se schimbă …Vine ploaia, cad oamenii şi doar cuvintele rămân…

Cuvintele tale.

Leucoplastul roz

Eu credeam că toţi oamenii au aripi
Aripi din acelea lipite cu leucoplast roz
Aripi una cu sufletul
Aripi în continuarea sufletului
Sufletul oamenilor
Tu îmi spuneai să nu mai pun atâta suflet
În aripile oamenilor
Aripile nu-s alteceva
Decât un leucoplast roz
Lipit, dezlipit şi apoi îndoit şi aruncat la coş
Cu oameni cu tot.

Eu caut încă explicaţia oamenilor

Oamenii citesc doar titlurile. Mie nu-mi ies oamenii. Oamenii nu mai citesc textele, oamenii citesc doar titlurile. Oamenii nu înţeleg metafora din spatele titlurilor. Titlurile sunt incompatibile cu metaforele din spatele oamenilor.

Eu sunt incompatibilă cu oamenii. Cu viteza oamenilor de a pune punctul pe i. Cu puterea oamenilor de a inventa semnificaţii. Cu puterea oamenilor de a clasifica semnificaţiile după chipul şi înfăţişarea lor, a oamenilor.

Continuă lectura

Sunt zile când trebuie și nu poți

Te mănâncă degetele de atâta nescris, ai vrea şi nu poţi, oamenii te bombardează cu întrebări diverse, tu taci şi iei notiţe, antrenându-ţi degetele pe sub masă, în pofida oamenilor, în pofida întrebărilor. Tu trebuie să răspunzi oamenilor, răspunsul face parte din contractul tău cu oamenii. Tu trebuie să fii ceea ce oamenii îşi doresc să vadă, să audă, să simtă. Ai vrea să scrii şi n-ai timp, eşti năpădit de oameni şi de problemele oamenilor. Dacă ar fi după tine, tu ai da oamenii la o parte, unul câte unul ai da tu oamenii la o parte, dacă ar fi după tine, tu ai ignora grilajul metalic dintre tine şi oameni, şi ţi-ai vedea de tine. De tine şi de degete. E atât de egoist să-ţi vezi de tine şi de degete. E atât de egoist şi, totuşi, trebuie. E atât de uman, atât de egoist de uman. Şi totuşi…

Există zile când trebuie şi nu poţi. Există zile în care găseşti grilajele ridicate. Zile în care te trezeşti dinadins cu zece minute mai devreme, zile în care ratezi dinadins cafeaua de dimineaţă. Sunt zile în care faci totul, dinadins, pe dos. Împotriva ta, împotriva degetelor tale. Sunt zile în care nu eşti egoist, nu poţi fi egoist. Există zile în care strângi din dinţi să exişti numai pentru oameni, zile în care te ignori tu, pe tine, cu degete cu tot, aşteptând să se termine ziua, să se ridice grilajul, să-ţi poţi vedea în continuare de tine. De tine şi de degete.

Continuă lectura

Camera de jos

Îmi plăcea la nebunie camera de jos. Şi muzica din camera de jos, şi paharul de ţuică. Unul, două, cine să le mai numere ? Şi mai ales îmi plăceau la nebunie amintirile. Locurile, da, locurile vin cu amintiri cu tot. Cu personaje cu tot, cu sentimente, cu tot tacâmul vin locurile. Nu, locurile nu vin, locurile rămân. Noi plecăm, ne întoarcem, iar ne întoarcem …  şi tot aşa cu amintiri cu tot. Cu noi puţin câte puţin mai puţin. Noi găsim locurile cu pahare cu tot, cu oameni, magnolii, cu lalele cu tot. Muzica le aşează pe toate într-o ordine ciudată. Vremurile. Un pahar, două pahare, un vers, o cântare.

Continuă lectura