@ Rachel Lynette French
Te uiţi cum se împung oamenii în cuvinte şi-ţi cauţi concluziile de pe margine. E greu să-ţi găseşti concluziile când nu cunoşti îndeajuns oamenii. De unde să ştii tu direcţia oamenilor? Direcţia oamenilor e dictată de context şi sentiment. E mult prea simplu să scoţi doar un deget şi să arăţi într-o direcţie oarecare. Vântul bate şi direcţia se schimbă …Vine ploaia, cad oamenii şi doar cuvintele rămân…
Cuvintele tale.
@ Ravi Roshan
Mă întrebai ce se întâmplă cu oamenii
Transformați în aripi
Și eu mă gândeam un pic
Și încă un pic
Și când se termina picul
Răsărea luna și-ți spuneam
Că în acest caz
Ar trebui reinventat rozul
Căci orice transformare
Are un punct de plecare
Citește în continuare „Îți ofeream o frunză să-ți astupi lacrimile”
Oamenii vin și se duc. Adică trec. Și uneori dispar. O iau pe scară în sus și nu se mai văd. Pe scara rulantă, pe partea stângă. Le privesc sandalele și unghiile colorate. Aici oamenii au mare grijă de picioare. La bază scării stătea odată un moș. Mă tot întrebam de ce fix acolo și mai ales cu ce scop. Moșul stătea și privea oamenii trecând.
Mutat aici
Există locuri care ţi le lipesc cu scotch de creier şi acolo rămân. Lipite cu scotch. Ceea ce caracterizează astfel de locuri este senzaţia de prea. Prea mult, prea puţin, prea departe, prea singur, prea exagerat, prea puţin important, prea tare.
@ Hawin Rojas
Eu credeam că toţi oamenii au aripi
Aripi din acelea lipite cu leucoplast roz
Aripi una cu sufletul
Aripi în continuarea sufletului
Sufletul oamenilor
Tu îmi spuneai să nu mai pun atâta suflet
În aripile oamenilor
Aripile nu-s altceva
Decât un leucoplast roz
Lipit, dezlipit şi apoi îndoit şi aruncat la coş
Cu oameni cu tot.
Oamenii citesc doar titlurile. Mie nu-mi ies oamenii. Oamenii nu mai citesc textele, oamenii citesc doar titlurile. Oamenii nu înţeleg metafora din spatele titlurilor. Titlurile sunt incompatibile cu metaforele din spatele oamenilor.
Eu sunt incompatibilă cu oamenii. Cu viteza oamenilor de a pune punctul pe i. Cu puterea oamenilor de a inventa semnificaţii. Cu puterea oamenilor de a clasifica semnificaţiile după chipul şi înfăţişarea lor, a oamenilor.
Te mănâncă degetele de atâta nescris, ai vrea şi nu poţi, oamenii te bombardează cu întrebări diverse, tu taci şi iei notiţe, antrenându-ţi degetele pe sub masă, în pofida oamenilor, în pofida întrebărilor. Tu trebuie să răspunzi oamenilor, răspunsul face parte din contractul tău cu oamenii. Tu trebuie să fii ceea ce oamenii îşi doresc să vadă, să audă, să simtă. Ai vrea să scrii şi n-ai timp, eşti năpădit de oameni şi de problemele oamenilor. Dacă ar fi după tine, tu ai da oamenii la o parte, unul câte unul ai da tu oamenii la o parte, dacă ar fi după tine, tu ai ignora grilajul metalic dintre tine şi oameni, şi ţi-ai vedea de tine. De tine şi de degete. E atât de egoist să-ţi vezi de tine şi de degete. E atât de egoist şi, totuşi, trebuie. E atât de uman, atât de egoist de uman. Şi totuşi…
Există zile când trebuie şi nu poţi. Există zile în care găseşti grilajele ridicate. Zile în care te trezeşti dinadins cu zece minute mai devreme, zile în care ratezi dinadins cafeaua de dimineaţă. Sunt zile în care faci totul, dinadins, pe dos. Împotriva ta, împotriva degetelor tale. Sunt zile în care nu eşti egoist, nu poţi fi egoist. Există zile în care strângi din dinţi să exişti numai pentru oameni, zile în care te ignori tu, pe tine, cu degete cu tot, aşteptând să se termine ziua, să se ridice grilajul, să-ţi poţi vedea în continuare de tine. De tine şi de degete.
Mutat aici
De fapt am un gust uşor amar. Uşor trecut, ofilit de atâtea întrebări fără răspuns. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile înfocate. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile de nici un fel. Adică nici în versuri, nici în proză, nici între linii, nici între spaţii. Nici măcar între puncte.
Citește în continuare „Eu sunt epsilonul acela nesemnificativ”
Abisuri 